Unui moment de pace

atât de multa pace - şi umbra stă la colţ
când dimineaţa proaspăt se-ntinde lâng-un soc
pala de vânt divină se joacă pe sub bolţi
deşi nu simţi tămâia sau sfântul busuioc

ai sta să uiţi de tine şi mintea s-o goleşti
au să îţi fure ochii doar rufele pe-o sfoară
nu poţi nici chiar a plânge, de bine te sfieşti
un menestrel cu pene se roagă-ntâia oară

te temi că o să zboare dar speri să mai rămână
şi stai şi-ai vrea să-l mângâi cu sufletul tău sec
dansează alb batiste şi un sacou de lână
tu simţi c-ai lua în coaste şi coarne de berbec

si cântă… e lumină… cum doare frumuseţea
mai trece o clipită, un bulgăraş de pace
adie vântul molcom, te zguduie tandreţea
că ţi-ai lăsa şi moartea prin plete să se joace.

picătura esenţială

se pot umple ulcioare de apă
tuturor frăţiilor stelare

bătrâneilor galactici din cordoanele prelungi de praf visător
supernovelor băbuţe cu fiinţa lor
în înfuriată expansiune
(mâhnite de vreun posibil adulter al consorţilor stelari mai pitici
la o vreme târzie,
de o posibilă ciocnire inoportună printre perdelele de meteori)
risipindu-se mai apoi în regret
şi
tăcând

se pot umple vase prelungi
cometelor înfrăţite cu bumbul vreunui gând pasager
tinerelelor raze jucăuşe
pe conturul vreunei iluzii matematice
profilată de cel puţin o minte
şi împinsă înspre un univers
care să o poată cuprinde

se pot umple ulcioare de apă
pentru
toate flăcările cosmosului
pentru toate gândurile şi oglindirile lor
în alb şi negru
în negru şi alb
pentru toate nuanţele intermediare
pentru matematică şi fizică şi ştiinţa simţirii
chiar şi pentru urmele paşilor ei când
iese de la duş înfierbântată
trecându-şi
degetele subţiri
prin părul ei de flăcărui rebele
pentru şuviţele ei roşcate şi sălbatice de mac înfierbântat

se pot umple cofele
pline cu apă de izvor
pentru toate
acestea

şi totuşi
lângă femeia aceasta nu se poate trăi
femeia mea nu cunoaşte povestea niciunei picături esenţiale
nici istoria, nici conţinutul
cu atât mai puţin rostul ei intim

ma douce Nathalie,
l’homme ne pleure q’une seule vraie larme
qui fait pâlir les flammes de l`univers
c’est quand il ne sait plus aimer.

Iubirea ca rebut

inspirată de titlul unei poezii de Simina “Sfârşitul sărutului”

Cu aripile grele - sub luna parfumată
Ce razele-şi coboară, înviorând poiana
Aşa zburăm iubito - prin lumea fermecată
Ne temem doar de-un demon din vechea Ramayana

Căci buzele şi dorul au cunoscut sfârşitul
În mii de cioburi albe sărutul s-a-mpărţit
Şi noi suntem ca alţii … ce reconfirma mitul
Iubirii ce-i învinsă de timp şi infinit.

Ni s-a prelins dulceaţa, ne odihnim, copilă
O ultimă privire la capăt de sărut
Îţi dau, frumoasă dragă, iar ochii-mi de acvilă
Sărate ape lasă, iubirii ca rebut.

Când clincăne argintul

replică în versuri la o poezie semnată de Nick - marinarul

îţi aminteşti iubite? pe Venus ne-am văzut
citeai prin cărţi să guşti din faimoasele sonete
până ai dat de mine culcată pe un scut
of Doamne - o codană - cu somnoroase plete

pesemne obosită că nu e auriu
ca să sculptez o rază pentru un marinar
pe Venus - o planetă cu şorţu-i purpuriu -
am mers ca să îmi aflu albuşul cel lunar

dar m-ai găsit - ce bine - n-ai stat pân` la solstiţiu
năsucul tău de-albină din carte a ieşit
şi fără chiar de niciun fierbinte exerciţiu
cu un sărut pe lobul urechii m-ai trezit

acum eu stau şi ziua, şi noaptea să îţi bat
în pieptul tău de june - pe Venus, nu pe Marte
tu iar îmi spui poeme, sonete, delicat
când clincănind argintul de aur se desparte.

Chipului de sub perdea de zăpezi

o ştii ca şi cum o perdea de zăpezi
étais déchirée de ses yeux, pense trop noirs
îţi vine să plângi, că-i aievea nu crezi
elle sort de la lune, car elle vient pour ce soir

se leagănă-n secera lunii - o vezi
când luna e dânsei supus balansoar
o ştii ca şi cum o perdea de zăpezi
étais déchirée de ses yeux, pense trop noirs

le ciel parfumé les étoiles laisse pouvoir
îi pui un sărut pe o gleznă… visezi…
când trec meteorii greoi şi obezi
şi ea lăcrimează cu raze… măcar

clipitei s-o ştii din perdea de zăpezi.