Sub pânza de uimire adormită
S-au cuibărit galere scufundate
De parcă-ar fi trăirile “umbrate”
De ochi hapsâni ce curg din inimi-sită
_
Mă reîntorc să plâng, să tremur încă
Înţelegând doar tremurul acela
Ce îmi scufundă inima-nacela
În dedesupturi umede sub stânca
_
Şi aş mai scrie-atâtea gesturi, moale
(de moliciunea încă mă curtează)
dar dau de ierburi plânse într-o vază
ce dor spre moarte, -n fum în rotocoale
_
Scriu cu pretenţii, şi mă doare vria
ce greu mi-e s-o percep lângă minciună…
şi încă mi-e aproape draga bună
şi încă mă veghează blând maria
_
m-aş îneca în mine, furtunoasa
sub greul bob de rouă… mă primeşte
cu tot cu dragoste, când rup din peşte
şi energii curate nu mă lasă
_
uşor e să te scoli, uşor e totuşi
şi ca să cazi… capcane şi lăcuste
facil mai trec prin umeri, rup din fuste
de curcubeie încă, şi din lotuşi
*
pe strada veşniciei în iubire
care s-a scris absurd şi mincinos
crescând iluzii şi muşcând din os
îmi zdrenţuiesc atâta amintire!
_
un rând lăsat odată, şi comoara
din inima copilaroasă, ludic
se pierd uşor pe sub surâsul pudic
şi nu mai ştiu pe unde-i scărişoara
_
ori treptele de lut, de lemn, comune
ce scârţâie sub pas îndrăgostit
… iar sufletul, cu totul năucit
realităţii crude se supune.
