Anticariatul mă aştepta să îi descopăr eleganţa. Dacă cineva mi-ar fi cerut să îi asociez un cuvânt, acesta ar fi fost bijuterie. Într-adevăr, chiar şi de la distanţă îţi dădeai seama că înăuntru şi-au găsit loc bunul gust şi rafinamentul. O alee pietruită îşi făcea loc printre perimetrele cu iarbă proaspăt cosită, cât să te îndrume să treci pragul. Un gard scund, cu înflorituri de metal, de culoare neagră, părea să îi sporească farmecul şi îţi lăsa o impresie de familiaritate. Amplasamentul fusese ales cu grijă. Locul în sine degaja un sentiment dulce-acrişor de surprindere şi încântare. Nu te-ai fi aşteptat să găseşti în spatele străzii principale un asemenea loc. Parcă ar fi fost păzit de labirintul de străzi pe care tu, ca viitor client important, musai ar fi trebuit să îl urmezi, aproape ca într-o iniţiere. Şi da, îţi apărea în cale la fel cum apar minunile, şi ai fi spus, doar zărindu-l, că ai fost privilegiat. Prin fereastra uriaşă din partea stângă am întrezărit teancuri mari de cărţi care aşteptau să fie categorisite şi aranjate. În partea dreaptă o altă fereastră lăsa la vedere contururi ademenitoare de alamă, pocale, statuete, păpuşi de porţelan, monede, statuete din lemn şi alte obiecte uzuale păstrate într-o stare excelentă. „Trebuie neapărat să intru!”, mi-am spus. Curiozitatea era întinsă la maximum şi am intrat cu emoţie. Aceeaşi emoţie nu m-a părăsit nicio clipă cât timp am fost înăuntrul celor trei camere ce adăposteau atâtea comori, că ai fi fost năucit. Într-adevăr, dacă te-ai fi oprit doar la picturile în ulei, nu te-ai mai fi îndurat să ieşi pe poartă. Era o zi de duminică, şi în mod obişnuit magazinul ar fi trebuit să fie închis. Însă cu toate acestea înăuntru se aflau doi bărbaţi cu aerul pedant purtând liniştiţi o conversaţie asupra căreia, mărturisesc, mi-aş fi aplecat şi eu urechea, că deh, eram curioasă. Bineînţeles că nu am făcut acest lucru. Unul dintre bărbaţi era înveşmântat cu o robă lungă, neagră, era foarte înalt şi avea nişte ochi mari, pătrunzători. Cred să fi fost călugăr, aşa mi s-a părut. Însăşi prezenţa lui acolo mi-a sporit impresia caldă pe care am trăit-o acolo tot timpul. Am fost lăsată să mă bucur în voie de vizita mea, cu toate că era duminică; ştiam că voi cumpăra ceva, dacă va fi cu putinţă.

Mi-a atras atenţia o maşină de scris, nu era scumpă şi îmi satisfăcea oarecum dorinţa mea de a mă depărta cât puteam de capcanele tehnologizării excesive, de restricţiile pe care poate naivă mi le stabilisem. Această maşină de scris nu ar fi avut nevoie decât de o panglică cu tuş, pe care aş fi găsit-o on-line. „Oh, da!”, mi-am spus, „Voi cumpăra această maşină de scris şi abia atunci voi începe să scriu viitoarea mea carte, „cartea aceea”. Da, o să o cumpăr!” Şi am cumpărat-o. Şi am găsit şi bandă cu tuş. Nu aveam decât să mă pun pe treabă. Cartea, da, cartea îmi cerea să o scriu. Au mai trecut însă două anotimpuri până când m-am pus cu adevărat pe treabă. Am tot amânat-o din varii motive, până când m-am trezit că au trecut şi primăvara, şi vara, şi primele luni din toamnă. Nu face nimic. E mai plăcut să te dedici unei astfel de activităţi o dată cu ploile de toamnă târzie care bat cu degetele lor transparente în geamuri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s