Noaptea e adâncă şi clară. Sus, pe căi de lapte, stelele sunt cuprinse de ceruri senine şi pâlpâie fără încetare. Dacă ar fi să asociem ceva dincolo de liniştea lor aparentă, ne-am gândi la o grandioasă catedrală, în care milioane de clopote bat fără încetare. Aşadar stelele pâlpâie ca nişte clopote. Nimic mai neobişnuit. E pur şi simplu doar ceea ce ele obişnuiesc să facă, de miliarde de ani. Un observator dintr-un alt univers ar fi pe bună seamă şocat de spectacolul stelar. De imensitatea în timp şi spaţiu, de forţele grozave din matricea cosmică. Acest spectacol nouă ni se pare însă firesc. La fel de firesc cum odată, acum câteva sute de ani, credeam că pământul se află în centrul universului. Cine ştie ce vom mai afla despre lumea noastră peste alte câteva sute de ani? Oare ne va mai obliga vreodată ştiinţa să detronăm din nou lucruri care acum ni se par acum de la sine înţelese? Oare vom fi capabili să traversăm univers după univers pe o bicicletă, sau să străbatem bucle temporale pentru a ajunge în timpuri pe care acum le cunoaştem doar prin intermediul datelor istorice? Ne vom mira oare atunci de infantilismul mijloacelor pe care le-am deţinut odată, de slaba noastră capacitate de a vedea anumite lucruri care poate ne-au stat dintotdeauna la îndemână, să le înţelegem sensul şi să îl devoalăm cu totul, exhaustiv?

Acum catedralele creştine se ridică tot mai curajos către cer şi cerurile se răsucesc înapoi pentru a le albăstri altarele cu tainică sfinţenie. Templele ridică imnuri de bucurie, înţelepciunea mistică rămâne ascunsă în Cabala, pagodele sunt foarte aproape de zâmbetul firav de sub rotirea umbrelelor, prin moschei bărbaţi îşi apleacă trupurile de pământul dătător de viaţă şi sorb o altfel de apă, a rugăciunii. Fie că sunt dănţuiri sau imnuri străvezii, ele se ţes, cred, aşijderea pretutindeni, chipul cunoaşte surprinderea, surâsul ori lacrima, corpul ştie dansul vieţii, dar şi să se supună înspre marea tăcere, iar timpul, timpul struneşte acum o herghelie de murgi, în care oamenii sunt şi ei caii care au mai trecut prin încă un cuvânt. În tot acest spectacol al omenirii, valorile binelui rămân universale, indiferent de cultură sau religie.

Odată poate vom aşeza însă lesne toate sentimentele şi energiile gândurilor noastre pe portative specifice, învăţând de la stele cât de importantă este armonia, sau poate nu, vom rămâne în acelaşi stadiu în care simţim, gândim, trăim dezordonat, pentru simplul motiv că aceasta este natura umană şi că ea trebuie să se manifeste aşa cum este dată de la Dumnezeu. Când cosmosul îşi va împuţina din mistere, dinspre macro spre micro, poate armonizarea omului va deveni următoarea provocare. Sau poate nu, şi cine ştie ce altele se vor ivi spiritului temerar. De-a lungul timpului, omenirea nu a încetat niciodată să caute răspunsuri, şi mai ales să încropească întrebări. Setea ei de cunoaştere nu s-a potolit niciodată, chiar dacă uneori a fost îndreptată într-un sens greşit. A vrut să experimenteze totul, la maximum, să cunoască şi binele şi răul, aşijderea.

De multe ori ştiinţa a fost pe cale să se întoarcă împotriva omului, şi totuşi armonia stelară a vegheat buna stare a acestei planete şi a locuitorilor ei. Armonia este bună. Înţelepciunea e bună. Acestea două, mână în mână, coroborate cu Dragostea faţă de tot ceea ce este bine şi bun în această lume, sunt ingredientele că omenirea va merge în viitor pe o cale pur şi simplu potrivită.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s