Într-adevăr, Andreea nu a mai rezistat mult. Prezicerile cele mai sumbre se adeveriseră. Andreea se stinsese ca o floare arsă de soare. Andreea murise. „Andreea, de ce m-ai părăsit Andreea? Cui rămân eu, fata mea?”, o bocea îndelung, ruptă de durere, Margareta. O ţinuseră în casă trei zile, după rânduială, până s-au îndurat să o lase să se ducă în pământ. Margareta încă îşi boţea hainele de pe ea, cu lacrimile şiroind, când au lăsat coşciugul să iasă pe poartă. Bocitoarele încă strigau, încă îşi loveau fustele înnegrite cu basmalele, doar soarele părea nepăsător, încăpăţânându-se să îşi proptească tot mai multe raze prin întreaga bătătură. În părul moartei stăruia o floare proaspătă de iasomie. În fiecare zi de veghe una proaspătă i-a luat locul celeilalte, fiind înlocuită de Margareta cu delicateţe de câte ori vreo petală părea să pălească. Şi acum iasomia strălucea în părul lung al Andreei ca o mică scânteie.

Durerea Margaretei era întinsă la apogeu. „Mi se duce fata, chiar mi se duce, draga de ea…” Şi nu se îndura să se depărteze de căpătâiul moartei. Şi îşi mai spunea: „Dar trupul ei, trupul ei pare acum ca de fetiţă, cât de tânără s-a dus, căprioara mea!”, şi iarăşi izbucnea în plâns. Trupul fusese urcat într-o căruţă mortuară, iar Margareta insistase ca să fie înşeuat la ea chiar Crai, care acum trăgea carul obedient ca o fată mare. Tristul cortegiu înainta pe uliţă către ţintirim. Iar Andreea, cu o floare de iasomie în păr, părea mai mult decât oricând ca un copil care îşi dormea somnul liniştit al prunciei. Ultimele cuvinte ale preotului înainte ca trupul moartei să fie coborât în mormânt, câteva garoafe purpurii şi câţiva bulgări de pământ aruncaţi peste coşciug, apoi o linişte mare. „M-au îngropat, mamă, cu o floare de iasomie în păr, m-au pus în pământ, mamă”, şi-apoi o linişte mare.

Zile şi zile în şir de atunci mulţi săteni au tot zărit-o pe Margareta în ţintirim, în dreptului mormântului simplu, străjuit de o cruce albă de marmură şi de un înger cu aripile strânse spre piept, tot din marmură, care fusese ridicat încă de la moartea lui Gelu. Aceleaşi flori de iasomie vegheau pe pământul reavăn într-un pahar de plastic. Câteva lumânări aprinse pâlpâiau în fiecare zi pentru ca flacăra Domnului să nu o părăsească pe Andreea în ultima ei mare călătorie. Cât priveşte turlele aurii ale bisericii, ele se înălţau ca nişte titani către veşnicie şi către stelele nevăzute. Copaci albi se năşteau către soare, copaci negri apuneau către lună, pe când o bătrână se ruga încă la căpătâiul unui mic mormânt. Şi dincolo de parfumul de iasomie, un Copac Îngheţat îşi întindea nepăsător crengile de culoarea stelelor, imuabil.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s