Ne îndepărtasem amândoi de zgomotele străzilor aglomerate; aerul era acum risipit de tăceri înalte, liniştea se izbea de pământ, amărui, oxigenul mirosea a gutuie şi încă, paradoxal, a toamnă cătrănită, înfundată, deşi eu nu înţelegeam încă, pe deplin, de ce. Aş fi făcut chiar acolo gestul spontan de a părăsi cafeneaua tapetată cu prea multa iasomie, mai multă decât aş fi putut suporta în plămâni şi în pieptul acesta din care au evadat, rând pe rând, inimă după inimă, atâtea pulsaţii. Spirale purpurii se ridicau acum în aer ca fumul de ţigară, şi doar aburii din cănile minuscule de cafea le simţeau prezenţa. Eram în sfârşit faţă în faţă, în timpul acela înalt, irespirabil, ce ar fi curs bineînţeles altfel după celălalt timp, acel timp în care nu ne spusesem nimic, ori ne spuseserăm prea multe, fără ca aceste două adevăruri să se contrazică în vreun fel. Şi încă îl priveam, în timp ce îmi ţineam iar şi iar tăcerea în braţe, în timp ce el îşi plimba degetele lungi şi subţiri pe cana lui de cafea, tăcut, „Mult prea tăcut!”, îmi spunea respiraţia lui uneori stăpânită, care devenea apoi mult prea largă. Ştiam însă cât de vorbăreţ era Andrei de obicei, dar el, cu spatele aplecat de parcă ar fi fost o scoică sidefie, „Eu, scoică sidefie?” s-ar întreba el nedumerit, ba chiar uşor enervat. Şi totuşi el, ca o scoică sidefie, încă îşi ţinea privirea într-un punct nedefinit, „Parcă ar ascunde ceva…”, îmi spuneam, însă niciun răspuns rezonabil nu mi se aşeza prea lesne în minte atunci. ”Prea multă iasomie, mă sufoc!”, şi m-aş fi ridicat de la masa mică, rotundă, care ne forţa să fim cumva prea aproape, deşi fiecare tânjea după apropiere, ca şi cum ar fi fost vorba de un munte pe care l-am fi urcat cu sandalele uşoare de piele, pe care l-am fi coborât desculţi, pe care l-am fi sfărâmat cu tălpile goale până când ar fi rămas din el doar o spuză de praf. Ca şi cum muntele n-ar fi existat decât acolo, unde noi deja ne-am respirat înainte de a ne fi născut. Dar atunci, în seara aceea, în cafeneaua aceea de atunci, iasomia era violetă şi rece. Cuvintele pe care nu ni le-am spus, sau pe care nu le-am lăsat libere de prea mult timp, ori ni le-am spus prea voalat, erau ca nişte sloiuri de gheaţă, nişte şerpuitoare pârtii pe care alunecasem amândoi, cu voia sau fără voia noastră, în ultimul timp. „Andrei, este adevărat?” Ştia foarte bine sensul întrebării mele, nu ar mai fi trebuit să mai adaug altceva. Şi timpul curgea printre firele reci de iasomie, amestecându-se cu fumul de ţigară şi cu aroma cafelei care ne împânzise de altfel toată fiinţa, urcând simplu spre răzleţele gânduri, „Ah, gândul”, gândul cobora încă spre piept, „Andrei, ce e acela piept?” l-aş fi întrebat. Şi-apoi m-aş fi ridicat de la masa mică, rotundă, ca să părăsesc cafeneaua aceea mică şi rotundă ca pe un piept. Să plec? Să plec? Şi sunt gata să o şi fac, când îl văd deodată pe Andrei prinzând în mână ceaşca goală pe jumătate, aburul cafelei se imprimă tot mai pregnant în aer, sau aşa mi se pare. „Ar vrea să îmi spună ceva!”. Văd cât de greu îi este să îmi spună asta aici, când suntem amândoi atât de aproape unul de celălalt. „Îmi spui acum adevărul, Andrei?” Cana îi tremură în mână, într-un final el bineînţeles o şi scapă, realizează că deja nu mai are ce să îmi mai spună, că eu deja ştiu totul. Acum cana zace zdrobită pe masă. Spirale purpurii se ridică în aer ca fumul de ţigară, o fată apare de după o perdea, pesemne auzise zgomotul. Îl priveşte pe Andrei, mă priveşte şi pe mine, nu spune nimic şi dispare la fel de misterioasă cum a şi apărut. Eu privesc în jur, nimeni nu pare surprins de incident, spre mirarea mea. Aceeaşi ospătăriţă reapare şi adună cioburile cu mişcări mecanice. „Prea multă iasomie!” îmi repet în gând. Andrei pare la fel de liniştit cum era şi înainte de incident. Dau să mă ridic, vreau să fug, „Atât de mult mi-aş dori să plec, dar Andrei este aici, nu ştiu cum m-a găsit, de ce a trebuit să ne întâlnim atunci, în acea pulsaţie aleatorie indefinibilă? „Să plec acum, când e cel mai oportun să o fac? Să rămân?” „Andrei, de ce ai făcut-o?” îi strig. El îşi pune mâinile la urechi, tulburat. Şi totul ar fi decurs altfel dacă nu ne-am fi urcat amândoi pe orbita aceleiaşi galaxii, dacă nu ne-am fi dus amărâta existenţă pe acelaşi Pământ, în aceeaşi ţară, în acelaşi tren, în acelaşi vagon-restaurant unde am băut prima noastră cafea, dacă nu am fi intrat niciodată în jocul acela absurd, în care spirale purpurii se amestecă tendenţios cu aburul dintr-o cafetieră micuţă, de metal, şi ea, de altfel, la fel de obosită ca şi noi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s