Mă ascund sub o haină de ploaie, cu toţi ochii ei de plastic înfundaţi la mine în plămâni, aşa o respir. Mă gândesc adesea că aş putea fi alta acum, o femeie împlinită, pe un umăr astăzi îmi creşte însă o floare ca o rană pe care curge apă de ploaie, picătură cu picătură, fără ca cineva să o mai poată opri. De unde se stopează invazia asta lichidă? Da, să ştii că pe aici plouă mărunt. A început de dimineaţă, de când eram amândoi cu piepturile invadate de gânduri absurde, de spirale discontinue care ne hrăneau absenţele, din plin, cu iluzii. Să ştii că încă ploaia nu s-a oprit, automobilul goneşte încă pe bulevarde. Bineînţeles, eu sunt tot acolo, pe scaunul din dreapta spate, jucându-mă cu degetele pe geam, desenând ştii tu ce, numai noi ştim, în timp ce maşina fornăie plictisită, şoferul o aleargă şi-o aleargă de parcă ar fi o sanie alunecând pe pârtie, eu desenez încă, ştii tu cum, oare, totuşi, mai ştii? Dar trebuie să le spunem că noi ne-am umplut paharele alea de sticlă atunci, în noaptea aceea, şi mai ales că le-am băut până la fund. Să îţi mai scriu? Ar avea rost, acum când arlechinul toarnă sânge pe dale, acum când suntem amândoi atât de aproape, ca două timbre cu zimbri lipite cu degetul arătător de o fetiţă cu părul roşcat, acum când alfabetele se termină şi încep beta-betele, gama-betele, alfa, beta, gama, delta, epsilon etcaetera. Oare cum se numeşte ultima virgulă pe care încă nu am găsit-o lângă urmele lăsate de fluturi prin ploaie? Vezi că au deschis robinete, de-acum nu va mai fi nevoie de cealaltă apă, nici de umbrele, nici de pelerine, nici de butonii galbeni care ţi-au căzut printre degete, nici de ficuşi, nici de acru, nici măcar de acrişor, şi totuşi îţi spun, încă plouă… Trebuie să întrerup acum această convorbire telefonică, deşi nu mi-ar fi greu să mai vorbim, handsfree-ul îmi dă libertatea asta de care eu am absolută nevoie acum, de a scrie, de a scrie cu degetele pe care nu se mai află acum niciun inel, niciun buton, de a scrie aşadar în timp ce maşina asta goneşte, şi goneşte, ca un delfin supraponderal, goneşte şi devorează argintul şi butonii, se hrăneşte cu arginţi şi cu nasturi, până când moare motorul, din lipsă de alternativă, până când noi ne-om uita într-o tonă de praf ieftin, auriu şi călduţ, din nou ca atunci, ca atunci, iubirea mea de atunci.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s