Irinei, cu prietenie

M-am închis în casă întocmai ca într-un cub, de fapt casa mea era ea însăşi un cub. Cheia am înghiţit-o, dintr-o teamă imensă, dintr-o angoasă care nu îmi dădea nicicum pace, care m-ar fi înghiţit la rândul ei, de altfel, cu o imensă plăcere. Cubul meu era liniştit, cum e moartea care sărută pleoapele unui muribund. Ferestrele lui dinamice, plămânii lui de ieri, le-am smuls cum smulgi vara buruieni, le-am despicat bucăţică după bucăţică. Schijele lor nu mi-au intrat prea adânc în ochi, numai puţin, cât să fiu şi eu oarbă doar pe jumătate. Da, să ştii, mi-a mai rămas un ochi. Schijele m-au privit cu uimire adâncă, şi eu pe ele la fel, cu aceeaşi uimire adâncă. Erau violete, asta am putut-o spune cu siguranţă, asta înainte să îmi pierd primul ochi, după aceea mi-au părut verzi. Cu celălalt ochi rămas, privesc acum cum tremură globul alb pe care nu-l mai am, acum se odihneşte într-o umbrelă răsucită, ce-i căzută în baltă. A plouat mult, aşa e, au rămas bălţi destule, suficiente pentru toate ferestrele pe care le-am smuls din cubul meu, din lipsă de altă ocupaţie. Şi da, te privesc din cubul acesta fără vreo fereastră, la fel cum m-aş privi pe mine, bunăoară. Nu ştiai? Te-ai închis tu singur în cub, îmi ţii aici companie în locul ochiului pe care nu-l mai am, care încă se răsteşte schijelor şi cioburilor din balta aceea în care tocmai au crescut nuferi. Da, ploaia a fost suficient de fierbinte şi de aceea au crescut nuferii în bălţi, ca atunci, ca la Felix. Îmi aduc aminte că atunci rătăceam cu tine de mână pe străzi, nu îmi lipsea încă niciun cub. Toate îmi erau puse bine la păstrare în buzunare, toate aveau etichetă. „Cum te-am etichetat pe tine, în ultimul timp? Asta vrei să ştii? Nu îţi răspund, bineînţeles, dintr-un motiv lesne de înţeles: nu am suporta apropierea asta de cub, trebuie să stăm acum ciuciţi, cubul acesta e prea mic pentru amândoi.” Ploaia s-a oprit acum, dar afară este încă destul de frig, pe sârmele de telegraf aşteaptă muştele ca să muşte. „Din ce să muşte?”„Ei, din petale de nufăr, din ce-or apuca şi ele. Da, cu siguranţă, vezi şi tu doar. Va trebui să aşteptăm aici, să nu facem nici cel mai mic zgomot. În fond, acesta este singurul cub care ne-a mai rămas.” Ploaia s-a oprit acum, pe parbrize musteşte o întrebare adâncă precum perele coapte. „Ce-o să facem dacă vom fi daţi afară din ultimul nostru cub? Ştii bine cât de greu ne vine să plătim totul la timp…” îmi spui tu. „Îl desfacem şi pe acesta în bucăţi, cum am făcut şi cu celelalte, ne răzbunăm devorându-l cu ochi ca de miei, şi-apoi ne cufundăm unu-ntr-altul, până devenim noi înşine două cuburi întrepătrunse, apoi unul, apoi niciunul, şi tot aşa, până dăm de temperaturile negative.” „Haide, linişteşte-te…”, îmi spui tu. Şi-ai fi vrut să mă săruţi, aşa ciucit şi îmbârligat printre lujerii din cubul unde eu stau cumva prea aproape de tine, încâlcită printre mugurii trupului tău, încă naivă, încă mică, încă obosită, tristă mereu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s