Te privesc de minute bune şi încă nu pot defini prea bine senzaţia aceasta ce mă încearcă atât de acut încă de când ai început să vorbeşti despre tine, acel om din timpul concret pe care eu nu am cum să îl dezgheţ acum de semnificaţii, cel puţin nu atât de lesne pe cât mi-aş dori. Nici nu aş avea cum, din punctul ăsta de vedere tu deţii controlul absolut atât cu privire la ceea ce alegi să îmi spui, dar şi cu privire la ceea ce alegi să laşi sub tăcere. Din acest punct de vedere, poţi să te consideri un păpuşar cu diplomă. Pariez că ţii în buzunare acum două zaruri pe care le-ai putea, de altfel, aşeza aşa cum vrei tu, şi aş crede că scenariile tale nu ar putea ieşi prost în nici măcar o singură, amărâtă secvenţă. Alcoolul văd că nu mai are niciun efect prea serios asupra ta, spre deosebire de mine, căreia îmi vine tot mai greu să îţi urmăresc tiradele verbale care se confundă cu mirosul de cafea, cu fumul dens de ţigară care a pătruns până aici, până în salonul de nefumători. „Hai să mergem dincolo.”, îmi spui tu, „Am chef acum să îmi aprind o ţigară.” Aprob pentru moment această deplasare a jocului spre o altă arenă, nu am niciun chef să intru aici în vreun conflict cât de mic cu tine, deşi ştiu că îmi va fi greu să rezist tentaţiei acute de a îmi aprinde la rândul meu ţigara, ştiu, ar fi păcat, mai ales că am împlinit de curând 3 săptămâni de când am reuşit să las la o parte acest obicei păgubos, nu fără un efort cu adevărat prometeic. Aşadar am schimbat deja masa, în salonul tip vagon dotat cu mese mici, joase, rotunde, fabricate din sticlă mată, fiecare nu cu mai mult de trei scaune cu spătar argintiu, de metal, cu arcuiri tendenţioase, de ai fi spus că ar fi fost corpuri arcuite, curburi voluptoase ale unui trup definit aproape de perfecţiune. Tu ţi-ai aprins ţigara, în timp ce eu îţi priveam încă degetele lungi şi osoase, ca de chirurg, încercând astfel să fug de concreteţea parfumului de tutun fin. Clipele treceau una după alta, în timp ce tu, ocupat cu cana ta cu expresso şi cu ţigara ta din foi, cu aromă de cireşe, ţi-ai mai domolit sprintul verbal, spre uşurarea mea. Mai ales atunci aveam nevoie de linişte, încercând cumva să aşez mental, în vreun sertar al memoriei, tot ceea ce îmi spuseseşi tu, pentru ca, mai apoi, dacă aş fi simţit nevoia să o fac, să le analizez pe toate aşa cum fac eu de obicei, până în pânzele albe, până în cele mai aparent nesemnificative inflexiuni, şi să le atribui sensul corect, cel adevărat, acela de dincolo de ceea ce tu m-ai lăsat să înţeleg, atât de antrenat şi antrenant. Dintotdeauna mi-a fost greu să îmi fabric orice tip de mască, şi chiar nu aş face-o vreodată, deşi sunt conştientă de beneficiile, cel puţin imediate, ale unei astfel de abordări, beneficii care ar contribui, sunt conştientă, foarte mult la salvarea unei situaţii anume, mă refer aici la o situaţie clar definită, punctuală, şi nu una care ar presupune existenţa continuităţii de altfel impetuos necesare pentru ca interlocutorul să o poată descompune ca pe o problemă de matematică, de a o putea demonta ca pe un roboţel din lego. Simţeam nevoia cumva să mă distanţez. De aceea mi-am lăsat privirea să colinde împrejur, până ar fi întâlnit altceva, un loc de odihnă. Am zărit în sfârşit un mic tablou de perete cu o floare de câmp încadrată nepotrivit într-un decor cubic din alb, negru şi griuri, dar totuşi, era vorba de o floare de câmp… Rămăsesem cu privirea destul de pironită în imaginea ei, nu te mai auzeam deja, nu mai înţelegeam ce îmi spui, mă translatasem deja pe o pajişte îndepărtată, unde florile miroseau a pribegie, şi totuşi, pătraticele rame ce o încadrau atât de nepotrivit! Ei, da. Floarea de câmp. Şi dintr-o dată am început să mă întreb ce caut eu de fapt aici lângă tine, ce aş mai putea să aştept eu din partea ta acum, ce adevăr de-al tău aş mai aştepta să îmi şoptească insinuant că sunt o femeie frumoasă, dorită, şi nu una folosită întocmai ca una din păpuşile de porţelan din mintea ta. Ai ghicit bine, mi-ai ghicit bine chipul care nu şi-ar putea aşeza niciodată vreo mască, nu te mai vreau în viaţa mea. Pentru mine eşti acum doar un păpuşar, unul care îşi aşează mască după mască, adevăruri după adevăruri, care de altfel se susţin foarte bine până şi în mintea ta, pentru ca ele să se poată numi adevăruri. Te apreciez, îţi stimez inteligenţa, dar nu te mai iubesc. Nici nu îmi explic cum am putut vreodată să simt ceva pentru tine, poate nu deţineam încă destule chei pentru a descuia adevărurile tale, pentru a le demonta ca pe o construcţie de lego. Ar fi inutil să mă supăr acum, nici nu aş putea să o fac de altfel, pentru că nu cred că efortul îşi merită osteneala. Relaţia noastră s-a topit undeva pe drum, tu ai fost de vină, eşti conştient de asta, sau măcar ar trebui să fii. Acum nu mai contează asta prea mult, rămâne în urmă doar gustul amar şi parfumul tău fin, demoniac.

(…)

Mă cufund cu tot trupul în cadă, sunt una cu universul acesta lichid şi dulce, cu parfum de conuri de brad, vaporii se despart leneş de pânza de apă, o spirală de parfum îmi mângâie acum corpul stors de vlagă în apa prea fierbinte. Pe sub apa din care ies aburi, caut cu mâinile poienile scăpate ca nişte opale printre ochiuri de pădure, ascult vâltorile şi găsesc florile câmpurilor. Acum mi-este bine, de fapt mult mai bine, mi-am găsit poiana. Acum miroase a sălbăticie, a copite neîmblânzite şi a frăguţe. Corpurile arcuite ca nişte lebede negre sunt foarte departe acum, dincolo de spătarele ca nişte trupuri goale de femeie, şi se întrepătrund dinspre fumul de ţigară din cafeneaua aceea micuţă unde am privit în ochi ultima dată un om pe care nu aveam să îl mai întâlnesc niciodată. Acum e bine, mi-am găsit poiana, m-am găsit pe mine însămi, o simplă floare de câmp, cu rădăcinile-n pământul reavăn, de acasă. Şi totuşi, cu gândul la tabloul cu miros prea concret de oase de iarbă, în cafeneaua care ne-ar fi putut ţine într-însa ca pe nişte lujeri ai vieţii, pentru toate întrebările mele inutil arcuite, pentru mirarea adâncă ce mă încearcă în piept chiar şi acum, te-aş întreba, dragă Rareş, cum de ce nu ai simţit, câtuşi de puţin, respiraţia florilor de câmp, ori mireasma poienii neatinse?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s