Tocmai s-au împlinit câteva ore bune de când ai plecat, da, cuantific fiecare minut departe de tine, ca şi cum numai în prezenţa ta `acele ceasornicului ar indica timpul aşa cum trebuie, sau mai bine zis, aşa cum timpul inimii mele s-ar arăta în sfârşit mulţumit să cuantifice, după orele bune de aşteptare, sau după orele nefericite de aşteptare, aşa, orele nefericite, trebuie să fiu cât mai exactă acum. Cât priveşte timpul acesta olog, care nu se poate hotărî dacă să meargă de-a buşilea sau să alerge, mă derutează, dar ştiu, trebuie să fiu cât mai exactă, în vreme ce timpul nu este o măsură cinstită, ci se ondulează după bunul plac al prezenţelor, respectiv al absenţelor tale. Aşadar nimic nou sub soare. Astăzi vii, mâine pleci, de parcă ai fi un val al Mării Galbene, de parcă însăşi China s-ar fi născut din lut sub mâinile tale şi ţi-ar justifica, prin existenţa ei certă, absenţele, de parcă oamenii cu ochi de pisică abia acum ar fi intrat în lutul chinezesc, ca albinele în stupi, de parcă stampele ar fi acum grele de toată litera separărilor noastre, ca şi cum dragonii ne-ar fi suflat ascunsele îmbrăţişări cu cel mai fin aur.

Gândul îmi zboară acum către plantaţiile de orez, unde copiii cu ochi cenuşii adună măruntul rod, când boabele albicioase, ovaline se miră înspre ei, din căsuţele lor vegetale. Serioşi, prea serioşi, ei caută cu privirea înspre tulpinile grele de rod, necutezând încă să le atingă. Ei păşesc nespus de încet, foarte încet, cu picioarele lor goale cufundate în mâl, uitând cu totul de acest timp – uneori ca aurul vesel, alteori ca aurul trist, de acest timp ca aurul cufundat exact în litera copilăriei, aceea fără vreo vârstă anume. Da, celălalt timp se poate măsura acum doar prin prisma copiilor cu ochi de cafea care înaintează cu paşi mici prin mâl, adunând boabele de orez. Ai trebui să îi cunoşti şi tu, ai învăţa prin ei toată înţelepciunea lumilor strânsă cu greu de supraoameni şi câini în zeci şi zeci de evuri. Dar tu eşti ocupat cu China ta de lut, încă puii de om nu au intrat într-însa ca albinele, mai trebuie să treacă pesemne încă multe veacuri, ei încă aşteaptă ca soarta să le aşeze acea falie temporală pur şi simplu potrivită. Şi totuşi ei încă adună boabele de orez, atemporali, apatrizi, cu ochii cenuşii mijiţi înspre tulpinile grele de rod, cu picioarele cufundate în mâl, ori în apa puţin adâncă. Pe unde sunt de fapt acele plantaţii? Nu ştiu să îţi răspund şi regret. Oricum acolo suntem deja unul în braţele celuilalt, lujerii grei de boabe de orez ne zgârie gleznele, acolo tălpile noastre sunt cufundate în lutul călduţ, bulgării de pământ umed ne sărută gleznele. În nedefinitul acolo, ne ţinem în braţe chiar şi atunci când ne desparte un întreg univers, cu toată herghelia lui stelară, vie sau deja prea aproape de stingere. Îmi e atât de dor de tine acum! De ai şti tu, undă a pieptului meu, ai veni într-o clipită să mă linişteşti. Dar China, cu dragonii şi cu marea ei de aur, toate s-au aşezat acum între noi, China, ca rod al mâinilor tale, încă te cere, noi nu ne-am născut încă decât acolo, în China cea încă nenăscută. Am nevoie de prezenţa ta ca şi cum tu ai fi al treilea ochi. Se aud bătăi în uşă. Poate eşti tu, născându-mă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s