Ne-am despărţit atunci, demult, pe când oamenii erau încă înalţi şi buni, pe când răsăritul se zgâria numai cu cretă colorată, iar noaptea se păta numai cu fulgi dinspre lună, numai cu panglicile ei de scorţişoară, da, aşa era, îţi mai aduci aminte? A trecut atât de mult timp de atunci, draga mea… Fiecare a luat un alt tren, al tău era luminat cu lampioane oranj furate din stele, al meu, dimpotrivă, era mult prea gârbovit, de mult bătrân, greoi şi palid. Eh, cum a trecut timpul, dragă Maja! Iar eu mă întreb acum, sincer cum sunt, eliberat de timpul acela înalt ca si oamenii lui, oare ce mai faci tu acum, dupa atât de mult timp de atunci, dragă Maja? Iți mai imaginezi cum arăt cu adevărat eu, ca atunci, când nu ne întâlniserăm încă, aşadar ca atunci, dinaintea întâlnirii, când, inexplicabil pentru mine, deja mă visai, deşi nu mă văzuseşi decât într-o amărâtă poză alb-negru? Ştii, de la prima şi singura noastră întâlnire, aceea, de la malul mării, nu am mai văzut cerul aşa. Pe atunci, în timpul întâlnirii noastre, oamenii erau încă înalţi şi buni, iar răsăritul se zgâria numai cu cretă colorată. Nu, lasă-mă să îţi repet. Simt nevoia asta acută acum de a sublinia încă o dată esenţele unicei noastre întâlniri. De pildă, nu îmi pot explica în niciun chip cum, dumnezeule, a apărut în nisipul acela, jur, de aur, cum s-au gândit ei să așeze banca aceea greoaie, tocmai acolo, în nisip, tocmai atunci, în timpul întâlnirii noastre, mă întreb şi acum, cum, dumnezeule, să aduci o bancă în mijlocul plajei, de ce… Am mai auzit, să fi adus cocotieri, maimuțe ori lampioane, dar o bancă greoaie, cu tot scheletul ei de fier forjat, tocmai în mijlocul nisipului, de aur de altfel, jur că era de aur. Oricum, banca aceea mă obsedează destul de mult de atunci, nu pot uita, la fel cum nu îmi pot şterge chipul domniei tale din minte, dragă Maja. O ştii prea bine, dar lasă-mă să ţi-o mai spun încă o dată, eşti frumoasă! Dar ca atunci, când valurile se spărgeau de aurul plajei, când răsăritul se colora din cretă roşie, verde şi albastră (noroc cu gălbenuşul soarelui care mai dinamiza atmosfera), atunci când plaja era ostentativ de grea de podoaba ei de aur, când castelele erau toate săvârşite, cu turnuleţele de rigoare tronând peste grădinile de alge, atunci când banca era la locul ei, aşteptând… să ne întâlnim noi, Maja…, în sfârşit, frumoasă ca atunci nu ai fost şi nu vei fi niciodată. Tu însăţi te-ai întrecut pe tine în acele momente goale de orice putinţă a cuvântului de a le exprima, cât de cât, fidel. O să te ţin minte cum alergai pe plaja aceea, o să te ţin minte toată viaţa aşa, despletită, cu gleznele pierdute în aurul plajei, cu picioarele jucându-se în apa sărată care ţi le ascundea ca voalul de Persia, ah, până aproape de genunchi. Maja, să ştii că nu am mai văzut marea de atunci. Şi trebuie să îţi mărturisesc că îmi e frică, o frică foarte concretă, palpabilă, o teamă imensă că marea nu îmi va mai transmite niciodată nimic. Că de-acum îmi va părea la fel de străina ca o rudă colaterală cu care nu aş fi niciodată în relaţii foarte cordiale. Şi totuşi, să ştii, Maja, că îmi e dor, dor de tine, dor de mare, dor de rugina soarelui împrăştiată în desene de cretă, dor de valul de lapte sărat care îţi scălda piciorul, şi de umărul, ah, dor de umărul tău micuţ, Maja. Să nu mă uiţi, să încerci să mă păstrezi acolo unde ţii şi ziua aceea, exact în acel colţ sufletesc. Mi-e dor, Maja. Doar atât mai pot să îţi spun. Restul cuvintelor mi le-au înghiţit pescăruşii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s