Înghiţit de câmpie, soarele s-a făcut nevăzut, lăsând loc miilor de luni obscure de praf şi de nisip, coborâte, de la începutul veacurilor şi al stepei, tocmai pe pământ. Cămilele îngenuncheate mai fornăie încă pe lângă corturi, arcadele lor de păr aspru seamănă cu nişte dune de nisip, acum despovărate. Stepa este tăcută. Coamele de păr ale cămilelor tremură în vântul uscat şi rece, vremea este, deja, destul de târzie. S-a lăsat frigul şi înserarea s-a poticnit pentru o clipă în umbrele bizare ale cămilelor, doar pentru o clipă, apoi şi-a reluat în serios jocul cu umbrele veştede. Peste numai câteva zeci de minute, ghemuite ca ierburile stepei, deja s-a întunecat, voaluri tot mai înecăcioase înghit acum depărtările. Mai târziu, se simte din nou gheaţa stelelor care tac, iluminând stepa. Înăuntrul cortului, miros de carne uscată, ce se amestecă, difuz, cu aroma şerpuitoare care urcă din samovarul de fontă. Bayarmaa îşi ţine plodul pe braţ, cu cealaltă mână amestecă mălaiul proaspăt fiert cu puţină untură. În pătura de cânepă, mica mogâldeaţă de om – zâmbind, deja adormită. Totul este liniştit, doar un geamăt ascuţit străbate întinsa pace, este probabil doar un ied ce nu găseşte cu botul ugerul umed care aşteaptă.

Frigul muşcă acum tot mai mult din ierburile deja zgribulite, apoi pătrunde, încet, înăuntru, căutând în jur cu ochiul lui albastru. În cortul căptuşit cu piei aspre, Bayarmaa priveşte tăcută la cei trei alţi copilaşi care îmbucă din carnea tare, pleoscăind apoi cu lingurile mari în ceaunul cu mămăligă. Cumva prea aproape, cei cinci îşi ţin de cald, cortul de pânză groasă este aburit de respiraţiile lor şi de aburul mâncării. Frigul poate să muşte, însă nu prea are din ce. Blănile îi ţin omului de cald, saltelele subţiri pe care femeia cu pruncii îşi vor aşeza căpătâiele sunt totuşi destul de călduroase. Înăuntru, pâlpâitul lămpii cu petrol. Afară, în apropierea cortului, jarul va mocni până undeva spre dimineaţă.

Nu mai devreme de câteva luni, Bayarmaa îşi purta trupul împlinit cu mândrie şi vioiciune. Urma să dea naştere unui băiat, aceasta i-o spuseseră marele preot şi floarea alb-viorie de lotus, care sclipise atunci ca miile de stele ale stepei, la picioarele statuetei de lemn a primului Dalai Lama. Şi aşa a şi fost. Dalai Lama şi preoţii lui nu greşesc niciodată, cum soarele găseşte întotdeauna o punte pe cer, împrăştiind din aurul lui bătrânei stepe. Boabele de orez fost-au frământate între degete de către Bayarmaa, lăsând să scape un singur nume, şi acela a fost Naranbaatar, adică acela-închinat-luminii-diurne. Timpul avea să contrazică însă, de atunci, datul acelei dimineţi, cum Naranbaatar va fi îndrăgit nopţile lungi, spectacolul stelar care se aşază atât de copleşitor în nopţile senine, deasupra stepei îngheţate.

De ce să fi greşit zeii atunci, cu privire la numele micuţului copil al stepei? Poate pentru că într-o noapte de iarnă, pe când aerul era îmbibat de parfumul pătrunzător al unei nopţi îngheţate, lui Naranbaatar, care avea pe atunci aproape douăzeci şi unu de ani, i s-a întâmplat atunci ceva care avea să îi marcheze pentru totdeauna destinul lui aparent neînsemnat, care va fi fost altfel legat pentru totdeauna de neîntâmplările ţinutului pustiu.

Poate că urletele ce veneau de undeva de departe l-au trezit atunci din somn pe Naranbaatar. Erau lupii, desigur, înaintând în haită, tulburaţi, pesemne, de miresmele îndepărtatelor râpe. Erau foarte mulţi, cu siguranţă. Şi totuşi parcă o nelinişte bizară, care s-ar fi simţit destul de lesne prin aerul rece al acelei nopţi, l-ar fi trezit atunci pe Naranbaatar, mai mult decât urletele care răscoleau necunoscutele pustietăţi. Şi câinii păreau să fi simţit acele urlete ascuţite şi înfricoşătoare, încă îndepărtate, din moment ce acum mârâiau înfundat, în apropierea cortului, undeva lângă ţarcurile animalelor.

Aşadar, Naranbaatar se sculă din aşternutul gros din piei de animale şi îşi făcu apoi loc, încet, spre marginea cortului, încercând să nu îşi trezească fraţii care dormeau, încă, nespus de liniştiţi. Privi o clipă femeia pe numele ei Bayarmaa, care-i era mamă, îşi luă apoi în spinare blana de capră care îi învelise corpul în timp ce dormise alături de familia sa, dădu la o parte pieile de la intrarea cortului şi ieşi afară în noapte. Afară era destul de rece, ca în oricare din zilele de iarnă care scuturau, cu frig, ierburile stepei, cerul înalt, înstelat, se gătise parcă de paradă, mii de stele luceau acum delicat ca privirile pruncilor din stepa mongolă. Ierburile tremurau sub lumina lunii care trona albă, mireasă, deasupra, iar Naranbaatar se gândi pentru o clipă că, în pofida urletelor care înfiorau, parcă, depărtările, noaptea aceea era, cu siguranţă, una cât se poate de frumoasă, aproape magică. Naranbaatar trecu, în sfârşit, de siluetele corturilor şi se îndreptă, cu pas hotărât, înspre adăposturile turmelor de oi şi de capre, unde mai erau şi câţiva cai repezi şi două cămile. Nu îşi făcea prea multe griji, cum urletele lupilor veneau de undeva de destul de departe. În plus, nici câinii nu erau chiar stârniţi din cauza urletelor, deşi mârâiau încă. Într-adevăr, parcă haita de lupi nu reprezenta nici un pericol pentru păstori şi turmele lor de animale. Erau încă destul de departe. Da. În afara câinilor uşor iritaţi de îndepărtata larmă de urlete, nici un zgomot, o tăcere netulburată. Naranbaatar ştia acum că nu ar fi fost nevoie să îi trezească pe ceilalţi.

Noaptea era acum şi mai rece, corturile şi mai tăcute, luna încă şi mai lăptoasă. Naranbaatar se aşeză aşadar pe iarbă, hotărât să vegheze, încă, în noapte. Pâlcurile de stele luceau pe cer lângă luna mireasă, era într-adevăr o noapte frumoasă. Trecuseră astfel câteva sferturi bune de oră, undeva, departe, urletele lupilor se mai potoliseră. După un timp nedefinit de veghe, se lăsă şi liniştea, o linişte adâncă şi rece, ca de mormânt. Apoi din nou urlete de fiară. Şi doar timpul lăţit, de atunci încolo, mai cunoştea bătăile inimii lui Naranbaatar. În timpul nopţilor lungi de iarnă, acesta imagina uneori printre stele o căprioară, alteori o cămilă, de cele mai multe ori afla un cal surprins în timp ce îşi arunca înainte picioarele zvelte, cum Naranbaatar îndrăgea mai ales bidivii. Poate de aceea îşi imagina pe cer un cal de o conformaţie suplă, unul cu copitele argintii şi cu ochi de flacără alb-albăstruie, poate de aceea reuşea să îl vadă, compunându-i trupul zvelt din ochiuri de stele. Atunci Naranbaatar era cu adevărat fericit, nimeni să aibă un cal ca al său. Deşi nu ar fi putut prea lesne să îl şi încalece. Dar nu era asta o problemă prea mare, bine că îl putea admira. Noaptea îl cucerise de atât de multe ori pe Naranbaatar, cel numit de zei bărbatul zorilor… Noaptea îi prinsese părul lung la spate cu o centură de stele. Şi cum să nu te supui nopţii, când cerul însuşi se înfăşura cu cele mai năucitoare fire de eres, când se poleia cu siluete albe de cămile sau de capre sau de cai repezi, care stăpâneau, din argint, întregul univers… Cu ochii spre cer, Naranbaatar se cufundă într-o linişte adâncă. În mai puţin de câteva ore, avea să se crape de dimineaţă. Stelele se vor topi, atunci, în lumina albă a zorilor. Iar el se va simţi, din nou, singur.

Shria avea doar şaisprezece ani, dar ştia că păstorii ar fi făcut totul ca să îşi apere mica turmă de haita înfometată; de fapt, le-ar fi apărat chiar şi cu preţul vieţii. „Trebuie să ajung. Pentru ai mei, pentru viaţa părintelui meu.” îşi spunea Shria, cu încrâncenare. Văzuse firele subţirele de fum care se ridicau undeva, în depărtare, şi acum ştia că de acolo va fi venit ajutorul, adică dinspre corturile cufundate, încă, în beznă. Realiză repede. Cale de încă un sfert de oră până la corturi. „Încă puţin. Încă puţin şi ajung.”, continua ea să se îmbărbăteze. Fără nicio puşcă de vânătoare, păstorii rămâneau neajutoraţi în urmă, şi cel mai probabil câinii nu ar fi făcut faţă. Totul atârna acum de ea, de o fătucă zorindu-şi calul sprinţar. „Dacă nu ajung, se vor năpăstui din cauza mea.”, îşi spunea acum Shria, cu mâinile înfipte în coama bidiviului. Acesta era iute şi puternic şi doar datorită lui ar fi ajuns la timp ca să găsească ajutorul mult aşteptat.

Naranbaatar îşi făcea de lucru încă pe lângă ţarcurile caprelor când auzi din nou câinii lătrând. Ceva se ascundea pesemne acolo, în noaptea aceea sfărâmată de primele suliţe ale dimineţii. Naranbaatar tresări. Se întoarse. Privi în jur. Nimic care să explice agitaţia câinilor. Şi, într-o clipă, ştiu. Simţi şi el ierburile tremurând sub pasul uşor al calului. În faţa lui reuşi să zărească silueta animalului zvelt şi umbra călăreţului. Ghici după respiraţia sacadată a calului: lupii. Pericolul din depărtări. Şi apoi un glas speriat şi suav de tânără păstoriţă îi confirmă ipoteza dezvăluită de instinct. Ceva se întâmplase. Haita de lupi era însetată de sânge.

Naranbaatar dădu repede alarma. În câteva minute, doar păstori orbecăind în jurul corturilor, pregătind, prin întunecime, bidivii. Alţii încotoşmănindu-se în grabă cu haine groase din piei şi înşfăcând puştile. Pe Shria o îndrumă spre cortul lui. Îşi trezi fraţii şi mama, iar pe Shria i-o lăsă în grijă acesteia din urmă. Fata tremura, acum, aproape moartă de spaimă, când stelele se făcuseră, deja, aproape nevăzute. Bayarmaa o îndemnă pe Shria să se învelească cu pieile ei de capră şi îi întinse o ploscă din lemn de stejar, plină cu apă. Shria se supuse îndemnurilor femeii, încă tremurând. În mintea ei stăruiau urletele lupilor. Nu apucase să îi zărească, urletele lor o zoriseră pe fată să alerge după ajutor. Însă imaginea păstorilor care rămăseseră în urma ei îi stăruia încă fetei în minte, cu o acuitate înfricoşătoare. Încă tremurând, fata săvârşi apa din ploscă, izbutind cu greu să se mai ţină tare, printre lacrimile care îi curgeau încă, fierbinţi, din ochii mari şi negri. Apoi se lăsă acoperită cu blănuri şi piei de cămilă şi se cufundă, mică, într-însele. Ar fi vrut să uite de toate, să nu mai ştie nimic. În curând adormi, ştiind că făcuse totul, „sau aproape totul…”, îi fu ultimul gând. A adormit speriată, dar nădăjduind întru multă îngăduinţă divină. Că ai ei erau bine, că turma le era, încă, întreagă. Somnul îi fu năpădit de lumini, şi începu să le viseze pe toate, în timp ce îşi agăţa degetele ei delicate într-un pulover de lână. Nu ştia că acela îi aparţinea lui Naranbaatar.

Dimineaţa a venit cu veşti bune. Păstorii rătăciţi în mijlocul stepei scăpaseră doar cu o mare sperietură. Câinii ciobăneşti îşi făcuseră, pe deplin, datoria. Turma de oi şi de capre era întreagă, însă nomazii, reunindu-se cu tribul pornit să le sară în ajutor, au trebuit să lase în urmă însângeratele urme ale trecerii haitei de lupi pe acolo. Trei câini erau schingiuiţi şi îşi lingeau acum rănile. Unul dintre ei pierduse mult sânge şi păstorii nu ştiau dacă bravul animal avea să mai scape cu zile. Într-adevăr, fuseseră câinii aceia care ţinuseră piept animalelor feroce. Odată cu venirea celorlalţi păstori, lupii se îndepărtaseră, speriaţi de rafalele armelor de vânătoare. Shria încă dormea în cortul lui Bayarmei când păstorii reuşiră să ajungă cu turma întreagă până la tabăra turmei lui Naranbaatar. Au lăsat un câine pe drum, pe cel mai curajos. Au trebuit să îl îngroape sub pământ şi să îl piardă sub ierburile stepei. Ceilalţi câini, încă şchiopătând, au mânat turma înainte, tot mai departe, pe lângă păstori, până la tabăra păstorilor salvatori. Pe la prânz, s-a trezit şi Shria, căutând speriată împrejur. Bayarmaa a cuprins-o atunci în braţe şi a mângâiat-o pe părul lung, ca de catifea.

– Shria, nu ţi-este frig?
– Nu îmi e frig, Naranbaatar, mă încălzesc stelele, uite acolo, departe, carele cu lumini!
– E o cămilă, Shria, sau nu… cred că e un miel de lapte, ştii tu cum sunt mieii de lapte, Shria?
– Cum sunt… Spune-mi tu, Naranbaatar, că eu nu ştiu, pesemne… au ochii blânzi ca ai unui lama?
– Nu, Shria, ce spui tu! Ştii Shria, sunt ca sânii tăi micuţi. Draga mea, a venit timpul.

Şi Naranbaatar a prins-o în braţe pe Shria şi a purtat-o apoi până în cortul nupţial, pentru întâia noapte de dragoste. Şi-a lăsat mireasa jos, pe piei aspre de cămilă, şi-apoi s-a cufundat, dintr-odată, cu totul, în prima dimineaţă caldă, până când aceasta s-a deschis ca o floare sălbatică a stepelor, ca să îi recunoască numele.

Anunțuri