Ce aş mai putea să îţi spun acum, dragul meu, când sunt atât de departe de Yuè-juin-ul acela verde şi umed, când, cuprinzându-mi din nou genunchii, ţi-ai ascuns pentru ultima oară chipul la mine în braţe? Nu ştiam atunci nimic despre tine. Nu ştiam cum te rogi tu. Nu ştiam că bătăile de inimă ale timpului se ofilesc pe măsură ce dragostea este ascunsă sub obroc. Fiul nostru a început să se joace cu pietricele. Ştii ce mi-a spus într-o zi? „Rachaela, dacă aduni pietre cerului, lui tata i se vor deschide porţile…” Apoi a tăcut. Nu am ştiut ce să îi răspund atunci, acum ştiu, fiul tău avea, ca mai mereu, dreptate.

Îţi seamănă. Are ochii tăi căprui. Părul tău fin. Delicateţea ta. Dacă îi privesc mânuţele bucălate, mă podideşte de fiecare dată plânsul. Nu aş putea explica de ce. De fapt, îmi vine mult prea greu să îţi scriu toate acestea acum. Odată îmi cuprindeai pântecul cu amândouă mâinile, „O să avem un băieţel cu picioruşele de chihlimbar”, îmi spuneai, iar eu râdeam, şi nu ţi-aş fi răspuns atunci nimic. Şi totuşi, gândurile mele se făceau atunci ambră şi călătoreau pe deasupra mării, eram o scoică şi eu, şi, în pântecul meu, două picioruşe de chihlimbar smotoceau deja universul. Acum ştiu. Încă nenăscut, ar fi zâmbit atunci micuţul, în epopeea lui călduţă, ascultându-ne, printre altele.

Era ultima zi de Yuè-juin. Şi nu ştiam atunci nimic. Despre marile plecări. Despre marile treceri. Eşti atât de departe încât, orice pas aş face, îţi desluşesc din nou pasul, în noaptea cea de 1000 de ani. Şi oriunde aş arunca boabele de orez, ar răsări din ele viaţa chiar lângă palmele tale. Eşti atât de departe, încât te găsesc pretutindeni. Dacă scriu toate acestea acum, e pentru că sufletul tău le cunoaşte pe toate deja, şi ştiu, cu siguranţă de mult le visează.

„În pântecul meu călătoreşte o stea.” Însă nu am spus atunci nimic, te-am lăsat să te îndepărtezi. Şi ai plecat. „Îţi seamănă mult.” Însă tu călătoreai deja către lună, pe afară răsăriseră stelele, era deja seară, ultima oră de Yuè-juin.

„Rachaela, de ce plângi când culegi pietricele?”, mă întreabă acel ce îţi seamănă. „Plâng pentru picioruşele tale”, îi spun. Şi el tace. Nu spune nimic. El are picioruşele de chihlimbar, ca şi tine.

Anunțuri