Câinele alb (poem cu tehnică de întoarcere simetrică a versului)

totul este alb, pe zăpadă trec sănii și scârțâie zăpada sub bocancul pădurarului meu
și cum mai urlă câinele lui alb
îmi pare că narcisele sunt pe drum Probabil ninsoarea
seamănă cu picioarele unei femei călcând peste flori bune de făcut o grămăjoară strivită
sfărâmate toate-s sub picioarele pădurarului ei N-are lămpaș
pe drum Zdrobindu-le sub tălpile picioarelor Nu mai
miroase a lumânări
pe streașină sunt tot felul de flori sălbatice Nu vine repede
dar zdrobește
cineva a strâmtorat narcisele în pumni de fetiță Ea așteaptă
zgomotul bocancului Și nu mai bat clopote
îmi pare că biserica a fost deschisă trei zile încă de pe 23 și până pe 26 când s-a crăpat de ziuă
Crăciun între ciuperci veștejite otrăvitoare
femeia seamănă cu mâna povești
le fierbe în minte
iubește
…le fierbe în minte
…femeia seamănă cu mâna povești
…Crăciun între ciuperci veștejite, erau otrăvitoare
…îmi pare că biserica a fost deschisă trei zile încă de pe 23 și până pe 26 când s-a făcut ziuă
…zgomotul bocancului Și nu mai bat clopote
…cineva a strâmtorat narcisele în pumni de fetiță Ea
așteaptă
…dar zdrobește
…pe streașină sunt tot felul de flori sălbatice Nu vine repede
…pe drum, zdrobindu-le sub tălpile picioarelor,
…nu mai miroase a lumânări
…sfărâmate toate-s sub picioarele pădurarului ei N-are lămpaș
…îmi pare că narcisele sunt pe drum
…probabil ninsoarea
seamănă cu picioarele unei femei călcând peste flori bune de făcut o grămăjoară strivită
…și cum mai urlă câinele ei alb
…totul este alb, pe zăpadă trec sănii și scârțâie zăpada
…sub bocancul pădurarului meu.

.Crăciunul este vegheat de un câine mare alb
.Totul sună a clopote
.Și din clopoței
.Totul este viața din clopoțeii de la picioarele ei
.Și în câinele alb
.Cum mai urlă câinele alb, când orologiile bat Este viață în pietre
…Și în câinele alb
…Totul este viața din clopoțeii de la picioarele ei
…Și din clopoței
…Totul sună prea mult a clopote mari
…Crăciunul este vegheat de un câine (alb.)

Labirint (Sau chemarea absurdului)

Psyche avea, probabil, dreptate, când spunea

uneori, gândurile sunt lanțuri
din care
trebuie să
scoți, nevătămată, inima
și să le lași să lucreze;
mintea! …mintea!

Cândva credeam că dragostea este o pasăre între doi oameni,
totul este o mare durere și un bonus pentru oasele mele, care s-au înecat;
îmi spuneam că inima, cu aripa ei, a bărbatului nevinovat, este ușoară, cu pene,
iluzii
cât un fel de strigoi de sub lampa ce pâlpâie, încă,
m-a ucis, cu aripa lui, și, acum, nu mai cred;
lampioanele sunt, toate, aprinse, între nord și sud există doar o lumină de lampă
și mult praf;
pentru că ea nu mai crede în dragoste
și oasele ei sunt moi
aproape casante;
negura a intrat în baracă;
lămpile luminează, toate, conștiința femeii,
m-a trezit bine, și m-a săpunit, căci dragoste nu există pe nicăieri
dar femeia, cu aripa ei, umple cu narcise lacul în care m-am înecat
pentru că m-am înșelat, am pornit apa de la duș, era dulce, avea gust de caise și de sânge
până când m-am despărțit de bărbat;
în cadă, sub apa care încă ar fi curs,
florile au murit de mult, și narcisele nu mai sunt,
pentru că așa este floarea, nu există, din spuma sângelui meu nu poate crește o floare.
este doar apa care curge nevinovată
în timp ce pumnalele cad
cu zgomot
În apă;
îți iei
de la supermarket kilogramul de pește și te îneci cu el, cu argintul din el,
este o vreme de piersică, parcă ninsoarea miroase a piersici și ți-e milă pentru peștele pe care
l-ai salvat
îți înoată, undeva, drept în inimă, și te bucuri
nu mai poți;
iar
pentru caise și piersici,
soarele lăsa o umbră ciudată și neagră, peste livadă, în vara de acum zece ani
coșurile de răchită sunt pline, pe undeva, de flori și de dragoste,
și eram frumoasă, ca floarea,
cineva
a dat drumul la duș, și apa curge, întruna,
cândva, credeam că dragostea este ca păsările, că este nemuritoare,
în cadă, sub apa care încă ar fi curs, narcisele nu mai sunt
și pădurile sunt pline de trubaduri
care își pregătesc ghitarele pentru focul cel mare;
e mai bine să fii devorat de un vierme,
totuși, mie să îmi dați drumul pe-o luntre măruntă, ca să uit, ca un înger, de felul ritualului;
în focul pe care l-au aprins ei, m-am ascuns, pentru că apă nu mai e pe nicăieri
ca să îmi spele din plâns, ca să mi-l săpunească bine,
unde este luntrea mea?, te întreb și te strig
unde este, mamă, luntrea mea? Și unde este lumea care mi-a pregătit-o Dumnezeu?
am găsit, din nou, apă, m-am dus înspre crengile care acopereau barca,
eram goală la trup, nu mai așteptam pe absolut nimeni,
de pe mal, ovaționau toți războinicii-n zale, pentru că învinsesem,
urmau să arunce săgeata cu foc
și să se isprăvească;
tremuram, și am strigat
către maluri:
cândva credeam că dragostea este o pasăre între doi oameni…
”Aș fi vrut, un ceai fierbinte, ca să îmi încălzească, un pic, inima!”
în apă,
a căzut doar
o pană foarte albă
cândva credeam că dragostea este o pasăre între doi oameni
și nu știu de ce, acolo, în mijlocul morții, săgeata aceea…
apoi zăpada, și focul ei alb,
m-au acoperit.

 

Fantezie de toamnă

Poem de dragoste

e felul în care răsare soarele undeva lângă peretele casei
a izbit nucul și îl umple cu raze
și din copac ies păsări, proaspăt trezite,
mă chemi cu alt nume
razele s-au topit, deja, la tine în păr
și mi-ai uitat
fața de lună
chipului
și atunci, numai atunci, îmi vine să mă joc cu degetele tale
cu mâna, printre degetele tale,
nu mă satur
ca și cum am străpunge sunete de chitară
îmi place cum îți așezi părul
și brațele
ești poate mai frumos decât mine și mai păcătos
cel mai drăguț
atunci când pisica Nera ți se încâlcește în picioare
și toarce
ți se cațără pe perechea de blugi și te sperie
te-am primit deja la mine în palmă
e răcăros în
filigoria păcatului
cu pisica.
în mașină, s-au topit toate razele
pe afară, pe vopseaua roșie, și în vreme,
tu te răzgâiești, acum, prin fotografiile mele
și surâzi…
strugurii din mâinile tale sunt mai dulci, în toamna aceasta,
țin, pesemne, în pulpă, aproape tot soarele molcom
îmi răsare, acum, ca un gălbenuș proaspăt, lângă peretele casei…
razele, de câteva luni,
te-au uitat –
contele vremii de mult nu mai răzbate prin anotimpuri
și prin razele, de doar câteva luni,

c-ai plecat.

Sunt foarte fericită…

Sunt foarte bucuroasă că am reușit să editez anul acesta o Trilogie de poezie albă, și un volum de poezie baladescă, ale căror imagini (mă laud și eu!) le-am așezat mai jos. A fost un an de succes, de mare succes, ca și anul trecut, cu volumul câștigător la Râmnicu Sărat!

Sunt foarte bucuroasă și mândră de mine! Sper întru încă și mai multă muncă, și împliniri, în plan literar! Nu știu cum sunt alții, dar eu, prin literatură, îmi găsesc împlinirea. A crea e un lucru fantastic, care aduce multă împlinire și satisfacție, mult dor.

E dor, e poezie multă!

Trilo

Sânzâiana

în spusă clasică…

Sânzâiana, poamă dulce, ce te-ai copt în casă scumpă
Nu mă mai răni, frumoaso, îmi faci plânsul să-mi irumpă
Tu ești demonul plăcerii și un drac în piept îmi țin
Să îmi zică doar de tine, de păcat și de venin
Sânzâiano, hai la stână, să te culc pe straiul mieu
Să ne vadă numai luna, fără dar de Dumnezeu
Sânzâiană, hai în leagăn, legănatu-te-au trei stele
Și cu Sfântu-Pătru-n casă, l-ai ținut, afară,-n ele
Te iubesc, mireasă demon, mai frumoasă decât vântul
Cât ești de frumoasă știu doar luna și pământul
Șuie-ți spun, cum șuierat-a lacrima în ochiul drept
Și de te iubesc în iarbă, sunt și prost, și-un înțelept,
Legăna-s-ar iarba asta, pe sub sânul feciorelnic
Și îi spun la Babă Nană să nu-mi zică de pomelnic
Hai cu mine-n mănăsire, coperă-ți sânii de rai
Lasă-ți verdele să-ți steie, coperit de voal și strai
Și iar mâni, când vin la tine, să mă ții în pomii uzi
Că nu te-oi avea pe tine, ploaie-n lan și-n cucuruzi
Că ești blestemată tare, Sânzâiano, boală rea
Ca să moară pentru tine-ntâiul trup ce te-o avea
Tare-i spartă crucea asta, să iubești o fericire
Cu un sân cum para moale, ce te-aruncă în iubire
Tu ești Dumnezeia Vieții, mort i-acela ce te-o țâie
Că ești prea frumoasă, fato, vis de aur și lămâie
Te cobori la tot bărbatul, nimeni nu îți e ursit
Doar așa îți scapi de mire, o pleca nepedepsit
Dar te-oi lua, mă, fato, uite, de mireasă-n noapte asta
Ca să fie iar bărbatul și să-i fie iarăși coasta;
Evă dulce, Evă moale, mult mai mândră decât Eva
Plouă iar cu lacrimi, moale, de trei ore, oareceva…
Te-oi iubi, în paie, -n șură, și cu sânul o să-mi știu
Visul de durere aspră ca în carne să te țiu
Sânzâiana, tu, frumoasă, ești mai mândră,-înfrântă, pusă
Ca o pradă al plăcerii, îmi ții inima străpunsă
Și te-înnec în leacul zilei, să te știu numai a mea
Să nu mă omori, femeie, fii-ț-ar mila-n carnea ta!
Și de nu ți-oi fi eu mire, de nu voi avea frumosa
Tot prin Eve, ev de Eve, fi-vor lumii, curioasa!
Te-o reinventa un demon sau din carne, Dumnezeu
Straie de plăcere dulce îți va fi veșmântul tău
Să te-mpartă, ispitito, până o trăi pământul
Cu bărbatul tău de mâni să-ți ții bini legământul
Te-ai ascuns, ca o leoaică, azi în sfânta mănăstire
Până când ea însăși, ploaia, îți va fi păcat și mire
Plouă-ntruna peste lume, plouă iar pe ochii reci
Că nu te-am avut, frumoaso, și că te-am lăsat să pleci
Tare-i aspră crucea asta, să-ți primești nefericire
Cu un sân ca para moale, ce te-adună în sfințire
Nu o să te iau pe tine, ci pe carnea mea te-n-moi
Până când sub-infinitul se va împărți cu doi;
Așa este tot poemul, cine-i oare Sânziana?
Poate-odată scriu de dânsa și-un derviș și Iliana
Nu mai spune, măi poete, de-întâmplări și de povești
În curând va fi zăpadă, din instanțele cerești…

Miresme

Noaptea cerul e parcă mai parfumat și mai roșu
o ardere care nu se vede
– doar alocuri
a stelelor;
noaptea e neagră e neagră e neagră
totuși e negru
nu a mai plouat de un veac;
îți spuneam că din pământ se ridică o liniște mare
ca fumul din focul iscat de pe vreascuri
de tata;
cu pușca vânam amintiri ca pe niște păsări fugare;
desparte-mă, draga mea, iar dragostea va arde
se va purifica atunci jos pe pământ
ca lemnul trosnind, cu frunzele lui încă verzi și foarte vii la atingere
în grădina de sub soarele veșted și-ascuns
cu nuc;
noaptea e neagră e neagră e neagră dimineața pune pe ea femeia bărbatului
să ne mutăm acum într-o altfel de pace
să ne mutăm într-o pace
una largă, ca o hăinuță care costă prea mult/ parcă îi vine copilului mare la mânecă
să nu ne mai vedem niciodată
îndepărtează-mă
dumnezeu pesemne e o amintire a binelui; copiii pesemne
ei nu visează la nimeni în brațe
doar plâng
așa cum hohotesc eu, draga mea dulce
dacă te uiți înapoi;

dacă îmi așez acum sufletul
în părul tău dulce,

cu mine, mireasma… și-atât.

Poem rustic

Să spun un fel de la revedere
ori
nu
ce spui, țăranule,
pe câmpie potârnichile au început să cânte încă de dimineață
o săgeată de soare s-a oprit pe crengi ca să zacă
așa cum o fac boii în dreptul adăpătoarei ce dă pe afară.
m-aș întinde în ierburi cui o să-i pese că înfloresc acum florile câmpului
soarele bate sus ca un pendul imens și singuratic cine să se mai gândească
știi că te-ai născut urlând jos pe iarba plină de sânge
și vei ieși din viață tăcut ostenit ca dervișul
ca și cum n-ai fi avut apă
pentru gâtlejul tău
de om
pus la juguri la tot felul de cazne
ce rost să mai aibă cumpăna cana plină de apă din care te zvânți
așa cum se liniștesc
și
animalele
mânate de sete și câini
ca să nu se piardă de turmă
dar are tot rostul, pentru că oamenii ăștia buni sunt mai frumoși decât lebedele
o eternă îmbrățișare este vocea caldă a mamei
mama este lebăda nașterilor
ori
pântecul care te-a purtat și născut.
Nu știu prea bine de ce caii sălbatici par mai frumoși decât ceilalți
în vis îți țin fața eu sunt iubita ta cu gânduri de mure
posibil, omul este o stea mereu liberă, mereu scânteietoare,
pe pământ,
suntem oamenii care aleargă liberi și nu se supun.
să nu spun așadar un la revedere, țăranule, ci să mă întind între ierburile acestea umede
omul este o cununie aleasă a gândurilor lăsată din Eden,
ce zici, țăranule, cum e holda,
ori poate nu ți-au ajuns astăzi grânele ca să umpli cu ele capătul drumului, ori brazdele negre
să mai încolțească nițel niște grâu în dedesubtul pământului…
am în mână niște talanți nu știu la ce trebuiesc
sunt de la mama din mână,
oasele ei moi sunt aurul care m-a născut în mileniul cel fără necazuri,
îți spun
în piept îi port glasul
nu-i risipi, nu-i risipi, nu-i risipi, strigă aurul gâtului, îți sunt vrednice urmele picioarelor care au rămas peste holde
pesemne dumnezeu are nevoie de ei nu o să îi risipesc
ci
o să fac din ei pâine moale și păsări.

Și mă privea ca o pasăre

Simplu, pentru celelalte timpuri filozofale

Cine să nu spună
m-am ridicat de pe genunchi și m-am întins zvâcnit cu amândouă picioarele
până carnea mi-a devenit
altceva
oase de pasăre cred mă cuprinseseră de undeva din bazin
ce să fi fost eu ce zgambie ce zimbută
cine să fi fost pesemne strămoșii oamenilor sunt păsările
credem
așa spun relicvele pământului și dacă întrebi pietrele înțelepte
mi-am recunoscut lângă mine pe mama și pe tata
târându-se sub un pom pentru mine
să nu îi părăsesc atât de repede
eram copilul lor și m-am dus
undeva în spate foarte în spate (în trecut) și mai departe
spre celălalt reazăm al oaselor mele
care mă
așteptase, duios, mai întâi
pe urme de păsări și de zei ai egiptului
cu cioc de egretă
până am dat în ciuda tuturor piedicilor acelora
și în ciuda celorlalte scurte picioare,

de tata care culegea cireșe în grădina de raze
tu ești tată? și cireșul se cutremura foarte tare
m-am simțit și mai mult pasăre când am căzut
ca moartă
sub cireșul acela care
se prăbușise peste mine când tata și-a luat zborul
de ce pleci tată de ce pleci și așa de sub cireș îl chemam
îmi e rău tată de la oasele acestea de pasăre nu pleca
și el
mă privea ca o pasăre
ochiul meu s-ar fi întors după tine
ăsta e sensul feței și a fetiței cuprinsă de dragoste
și mă privea ca o pasăre
oda mea,
și mă privea ca o pasăre,
pe cealaltă cale a frunții,
mi s-a făcut dintr-odată groază de mama de tata de unde plecasem
pentru că ei erau undeva
în față în timp
sub un pom, cum și eu eram sub pomul căzut,
cireșele însă cred erau foarte frumoase pe durerea lui tata
pe dragostea lui
păsări
trebuie să treci prin cireș mi-a spus el repede
și foarte alb de răscruci și desprindere
și mă privea ca o pasăre,
fata mea
trebuie să treci prin cireș,

după ce oi pleca eu.

Fereastra

„E ca și cum s-ar învârti fereastra
ce ar cuprinde ochiul unei stele
deschis spre universuri paralele
ca florile să umezească glastra.
E ca și cum de dincolo de lume
o sete (cred verzuie) ne-ar chema
pupila stelei de-a o traversa
prin noaptea ca blănița unei pume.
E ca și cum pitici ar șușoti
că dincolo de-oranj e o culoare
ce poate doar cu foarte greu transpare,
precum surâsul unei jucării…”

Așa îmi spuse Ella, fermecată
de-un gând ciudat, iar eu mă minunam
când mii de fluturi ne intrau pe geam
frumoși ca și o ploaie colorată.

Povețele Nanei

De la gleznele astea amărâte ce-s încă os și carne
de la tâmpla cu ruginitul acela de cui înăuntru
de la gleznele acestea ce mă dor mai tare pentru că nu
am stat o viață amărâtă pe genunchi, cu frică înaltă
ca să mi se ierte/să mi se înțeleagă păcatul
apoi cuiul ce astăzi
răul mi l-a înfipt în cap ca să mă omoare
de la toate acestea
de la pulpa ce-i cremene
deja sub pământ
de la genunchii coborâți până sub pământ
de frică
cerșind iertarea păcatului
de la genunchii ăștia rozalii transpirând lacrimi umede pentru iertare
de la toate acestea de la carnea mea ce transpiră cu lacrimi
de la corpul meu afundat sub pământ de frica Celui ce Judecă
de aici
din iadul de pe pământ în care m-a așezat frica de moarte
de păcatul de moarte pe care ochii mei muribunzi
îl privesc drept în față
vă strig
nu faceți ca mine!
atingeți-vă de mantele preoților, ascultați cum tresare busuiocul
din altar/ cum curăță/ cum spală/cum alină
când te pui în genunchi pe podeaua curată
nu faceți ca mine!
alergați degrabă spre o biserică de lemn/mică/ care strălucește
ca ziua
în soare pe lângă arini
nu faceți ca mine!

pe mine moartea mă găsește/știu/cu ușa închisă
nu mai am picioare să intru acum, în biserică,
preoții sunt așa de departe sunt toți într-o altă țară/una unde
măslinul este încă verde/uleios/ unde miroase a curățenie și a tămâie

nu faceți ca mine!
căutați omul lui Dumnezeu în sutana cea neagră și mărturisiți-vă

și mie mi-e frică că moartea o să mă ia, odată, pe nepregătite
fără să mă mărturisesc şi să mă curăţ prin lumina Crinului
fără să trec, liniștită, dincolo

*
Mărturiile unei creștine ce mi-a spus…

Sauvage

Să mă duc să cer niște pământ pe care tu
să îți așezi, în sfârșit, picioarele,
oboseala lor încâlcită,
niște pământ, domnule M, pentru năprasnica lor oboseală,
să mă duc să cer niște coajă de copac pe care tu să
scrijelești ce mai simți,
ce mai spui,
despre pământ,
dacă îți vine mai bine, desigur, paloarea lui cea de seară,
sau nestematele, poate,
sau caisele putrezite-n adânc?

Să aduc, prin urmare, pământ
din pământul în care nechează semințe
ori oase de mânji?
Să trezesc
așadar
sfâșiata lor nerăbdare
în care toate nechează, de treci?

(…)

Sau poate ar trebui să cer niște pâine
să hrănesc, cumva foamea aceasta năprasnică
pătrată
din care am luat amândoi, doar puțin..

Sărăcie să cer, poate boală? Ochi de mag?
Un nor doar al meu ca să-l beau?
Șuvițe din aur să am? Pe deget, safir?
Să beau dintr-un pocal de argint? Rubine și aur să beau?
Ori
Pentru mâinile tale, balsam? Să cer asta?
Să îmi cer înapoi coapsele, amândoi ochii
ori oasele mele violet, azi bolnave?
Să îmi cer, poate, oasele? Dreptul la oase să-l cer?
Ori apa pe care am purtat-o în mâini?

(…)

Pe aici, totul miroase-a pădure
e frig
foarte frig
și totul miroase a hribi și-a pădure
Sub pământul tău e război
cu gust de pădure.

Despre nori, nițel șui

Despre cer o să-ţi spună, despre nori niţel şui, negricioşi, care încă se caută unii pe alţii, bolnăvicioşi, obosiţi, grei de zarvă. Despre Dumnezeu o vei simţi spunându-ţi, apoi despre lauri. O femeie este ca o picătură căzută din cer. O guşti, o salvezi la tine pe frunte, în cele din urmă, o să îţi cadă pe buze, uimindu-te. Îi salvezi, mai întâi de toate, picioarele, păşeşti odată cu ea.

Te bucuri de satinul pielii ei. De baticul pe care îl va purta, duminica. De rănile şi trandafirii de pe genunchii ei. De copiii din ea, din pântecul ei. De genele ei de diamant.

Şi nu ştii de ce moartea vine ca un cutremur să îţi ia totul, chiar şi sufletul să ţi-l ia. Sufletul acela amărât, în care ea şi-a ascuns, odată, preafrumoasele ei picioare.

Green fairytale

Cum să îți spun, Mădălina…
vinul ăsta pe care îl țin, încă, aproape de mine, cafeaua, țigara,
malaxorul acesta de vicii din care iese, acum, glezna ta alba
mai bine nu îți spun
cât de mult am băut, apoi m-am drogat,
de fapt, începuse sa plouă cu scrum și cu vin … apoi și cu
apa în care te cufundai tu ca rățuștele, așteptând încă la ușă, în pelerina
aceea a ta, pe care o acopereai doar cu coapsele, nevăzutele, mincinoasele
tale rățuște
cum să îți mai spun, Mădălina
cum să
cum?
așternuturile se usucă, acum, în plin soare
pe atunci însă îți deschideam ușița aceea ascunsă
cu mâinile prăfuite, în care adunasem întreg zmeurișul acela-nspinat
care mirosea ca pielea ta alba
Mădălina
apoi douăzecișiuna de luni care tocmai se spălaseră
pe picioare
în apa aia de ploaie
și pe acelea le strânsesem, chircindu-mă-n noapte,
te-am cam dorit
Mădălina
aș fi băut gândul tău crud, sânul tău, până
când, te-ai fi hrănit tu cu mine.