Fantezie de toamnă

Poem de dragoste

e felul în care răsare soarele undeva lângă peretele casei
a izbit nucul și îl umple cu raze
și din copac ies păsări, proaspăt trezite,
mă chemi cu alt nume
razele s-au topit, deja, la tine în păr
și mi-ai uitat
fața de lună
chipului
și atunci, numai atunci, îmi vine să mă joc cu degetele tale
cu mâna, printre degetele tale,
nu mă satur
ca și cum am străpunge sunete de chitară
îmi place cum îți așezi părul
și brațele
ești poate mai frumos decât mine și mai păcătos
cel mai drăguț
atunci când pisica Nera ți se încâlcește în picioare
și toarce
ți se cațără pe perechea de blugi și te sperie
te-am primit deja la mine în palmă
e răcăros în
filigoria păcatului
cu pisica.
în mașină, s-au topit toate razele
pe afară, pe vopseaua roșie, și în vreme,
tu te răzgâiești, acum, prin fotografiile mele
și surâzi…
strugurii din mâinile tale sunt mai dulci, în toamna aceasta,
țin, pesemne, în pulpă, aproape tot soarele molcom
îmi răsare, acum, ca un gălbenuș proaspăt, lângă peretele casei…
razele, de câteva luni,
te-au uitat –
contele vremii de mult nu mai răzbate prin anotimpuri
și prin razele, de doar câteva luni,

c-ai plecat.

Reclame

Sunt foarte fericită…

Că am reușit să editez anul acesta o Trilogie de poezie albă, și un volum de poezie baladescă, ale căror imagini (mă laud și eu!) le-am așezat mai jos. A fost un an de succes, de mare succes, ca și anul trecut, cu volumul câștigător la Râmnicu Sărat!

Sunt foarte bucuroasă și mândră de mine! Sper întru încă și mai multă muncă, și împliniri, în plan literar! Nu știu cum sunt alții, dar eu, prin literatură, îmi găsesc împlinirea. A crea e un lucru fantastic, care aduce multă împlinire și satisfacție, mult dor.

E dor, e poezie multă!

Sânzâiana

în spusă clasică…

Sânzâiana, poamă dulce, ce te-ai copt în casă scumpă
Nu mă mai răni, frumoaso, îmi faci plânsul să-mi irumpă
Tu ești demonul plăcerii și un drac în piept îmi țin
Să îmi zică doar de tine, de păcat și de venin
Sânzâiano, hai la stână, să te culc pe straiul mieu
Să ne vadă numai luna, fără dar de Dumnezeu
Sânzâiană, hai în leagăn, legănatu-te-au trei stele
Și cu Sfântu-Pătru-n casă, l-ai ținut, afară,-n ele
Te iubesc, mireasă demon, mai frumoasă decât vântul
Cât ești de frumoasă știu doar luna și pământul
Șuie-ți spun, cum șuierat-a lacrima în ochiul drept
Și de te iubesc în iarbă, sunt și prost, și-un înțelept,
Legăna-s-ar iarba asta, pe sub sânul feciorelnic
Și îi spun la Babă Nană să nu-mi zică de pomelnic
Hai cu mine-n mănăsire, coperă-ți sânii de rai
Lasă-ți verdele să-ți steie, coperit de voal și strai
Și iar mâni, când vin la tine, să mă ții în pomii uzi
Că nu te-oi avea pe tine, ploaie-n lan și-n cucuruzi
Că ești blestemată tare, Sânzâiano, boală rea
Ca să moară pentru tine-ntâiul trup ce te-o avea
Tare-i spartă crucea asta, să iubești o fericire
Cu un sân cum para moale, ce te-aruncă în iubire
Tu ești Dumnezeia Vieții, mort i-acela ce te-o țâie
Că ești prea frumoasă, fato, vis de aur și lămâie
Te cobori la tot bărbatul, nimeni nu îți e ursit
Doar așa îți scapi de mire, o pleca nepedepsit
Dar te-oi lua, mă, fato, uite, de mireasă-n noapte asta
Ca să fie iar bărbatul și să-i fie iarăși coasta;
Evă dulce, Evă moale, mult mai mândră decât Eva
Plouă iar cu lacrimi, moale, de trei ore, oareceva…
Te-oi iubi, în paie, -n șură, și cu sânul o să-mi știu
Visul de durere aspră ca în carne să te țiu
Sânzâiana, tu, frumoasă, ești mai mândră,-înfrântă, pusă
Ca o pradă al plăcerii, îmi ții inima străpunsă
Și te-înnec în leacul zilei, să te știu numai a mea
Să nu mă omori, femeie, fii-ț-ar mila-n carnea ta!
Și de nu ți-oi fi eu mire, de nu voi avea frumosa
Tot prin Eve, ev de Eve, fi-vor lumii, curioasa!
Te-o reinventa un demon sau din carne, Dumnezeu
Straie de plăcere dulce îți va fi veșmântul tău
Să te-mpartă, ispitito, până o trăi pământul
Cu bărbatul tău de mâni să-ți ții bini legământul
Te-ai ascuns, ca o leoaică, azi în sfânta mănăstire
Până când ea însăși, ploaia, îți va fi păcat și mire
Plouă-ntruna peste lume, plouă iar pe ochii reci
Că nu te-am avut, frumoaso, și că te-am lăsat să pleci
Tare-i aspră crucea asta, să-ți primești nefericire
Cu un sân ca para moale, ce te-adună în sfințire
Nu o să te iau pe tine, ci pe carnea mea te-n-moi
Până când sub-infinitul se va împărți cu doi;
Așa este tot poemul, cine-i oare Sânziana?
Poate-odată scriu de dânsa și-un derviș și Iliana
Nu mai spune, măi poete, de-întâmplări și de povești
În curând va fi zăpadă, din instanțele cerești…