Fereastra

„E ca și cum s-ar învârti fereastra
ce ar cuprinde ochiul unei stele
deschis spre universuri paralele
ca florile să umezească glastra.
E ca și cum de dincolo de lume
o sete (cred verzuie) ne-ar chema
pupila stelei de-a o traversa
prin noaptea ca blănița unei pume.
E ca și cum pitici ar șușoti
că dincolo de-oranj e o culoare
ce poate doar cu foarte greu transpare,
precum surâsul unei jucării…”

Așa îmi spuse Ella, fermecată
de-un gând ciudat, iar eu mă minunam
când mii de fluturi ne intrau pe geam
frumoși ca și o ploaie colorată.

Anunțuri

Povețele Nanei

De la gleznele astea amărâte ce-s încă os și carne
de la tâmpla cu ruginitul acela de cui înăuntru
de la gleznele acestea ce mă dor mai tare pentru că nu
am stat o viață amărâtă pe genunchi, cu frică înaltă
ca să mi se ierte/să mi se înțeleagă păcatul
apoi cuiul ce astăzi
răul mi l-a înfipt în cap ca să mă omoare
de la toate acestea
de la pulpa ce-i cremene
deja sub pământ
de la genunchii coborâți până sub pământ
de frică
cerșind iertarea păcatului
de la genunchii ăștia rozalii transpirând lacrimi umede pentru iertare
de la toate acestea de la carnea mea ce transpiră cu lacrimi
de la corpul meu afundat sub pământ de frica Celui ce Judecă
de aici
din iadul de pe pământ în care m-a așezat frica de moarte
de păcatul de moarte pe care ochii mei muribunzi
îl privesc drept în față
vă strig
nu faceți ca mine!
atingeți-vă de mantele preoților, ascultați cum tresare busuiocul
din altar/ cum curăță/ cum spală/cum alină
când te pui în genunchi pe podeaua curată
nu faceți ca mine!
alergați degrabă spre o biserică de lemn/mică/ care strălucește
ca ziua
în soare pe lângă arini
nu faceți ca mine!

pe mine moartea mă găsește/știu/cu ușa închisă
nu mai am picioare să intru acum, în biserică,
preoții sunt așa de departe sunt toți într-o altă țară/una unde
măslinul este încă verde/uleios/ unde miroase a curățenie și a tămâie

nu faceți ca mine!
căutați omul lui Dumnezeu în sutana cea neagră și mărturisiți-vă

și mie mi-e frică că moartea o să mă ia, odată, pe nepregătite
fără să mă mărturisesc şi să mă curăţ prin lumina Crinului
fără să trec, liniștită, dincolo

Sauvage

Să mă duc să cer niște pământ pe care tu
să îți așezi, în sfârșit, picioarele,
oboseala lor încâlcită,
niște pământ, domnule M, pentru năprasnica lor oboseală,
să mă duc să cer niște coajă de copac pe care tu să
scrijelești ce mai simți,
ce mai spui,
despre pământ,
dacă îți vine mai bine, desigur, paloarea lui cea de seară,
sau nestematele, poate,
sau caisele putrezite-n adânc?

Să aduc, prin urmare, pământ
din pământul în care nechează semințe
ori oase de mânji?
Să trezesc
așadar
sfâșiata lor nerăbdare
în care toate nechează, de treci?

(…)

Sau poate ar trebui să cer niște pâine
să hrănesc, cumva foamea aceasta năprasnică
pătrată
din care am luat amândoi, doar puțin..

Sărăcie să cer, poate boală? Ochi de mag?
Un nor doar al meu ca să-l beau?
Șuvițe din aur să am? Pe deget, safir?
Să beau dintr-un pocal de argint? Rubine și aur să beau?
Ori
Pentru mâinile tale, balsam? Să cer asta?
Să îmi cer înapoi coapsele, amândoi ochii
ori oasele mele violet, azi bolnave?
Să îmi cer, poate, oasele? Dreptul la oase să-l cer?
Ori apa pe care am purtat-o în mâini?

(…)

Pe aici, totul miroase-a pădure
e frig
foarte frig
și totul miroase a hribi și-a pădure
Sub pământul tău e război
cu gust de pădure.

Despre nori, nițel șui

Despre cer o să-ţi spună, despre nori niţel şui, negricioşi, care încă se caută unii pe alţii, bolnăvicioşi, obosiţi, grei de zarvă. Despre Dumnezeu o vei simţi spunându-ţi, apoi despre lauri. O femeie este ca o picătură căzută din cer. O guşti, o salvezi la tine pe frunte, în cele din urmă, o să îţi cadă pe buze, uimindu-te. Îi salvezi, mai întâi de toate, picioarele, păşeşti odată cu ea.

Te bucuri de satinul pielii ei. De baticul pe care îl va purta, duminica. De rănile şi trandafirii de pe genunchii ei. De copiii din ea, din pântecul ei. De genele ei de diamant.

Şi nu ştii de ce moartea vine ca un cutremur să îţi ia totul, chiar şi sufletul să ţi-l ia. Sufletul acela amărât, în care ea şi-a ascuns, odată, preafrumoasele ei picioare.

Green fairytale

Cum să îți spun, Mădălina…
vinul ăsta pe care îl țin, încă, aproape de mine, cafeaua, țigara,
malaxorul acesta de vicii din care iese, acum, glezna ta alba
mai bine nu îți spun
cât de mult am băut, apoi m-am drogat,
de fapt, începuse sa plouă cu scrum și cu vin … apoi și cu
apa în care te cufundai tu ca rățuștele, așteptând încă la ușă, în pelerina
aceea a ta, pe care o acopereai doar cu coapsele, nevăzutele, mincinoasele
tale rățuște
cum să îți mai spun, Mădălina
cum să
cum?
așternuturile se usucă, acum, în plin soare
pe atunci însă îți deschideam ușița aceea ascunsă
cu mâinile prăfuite, în care adunasem întreg zmeurișul acela-nspinat
care mirosea ca pielea ta alba
Mădălina
apoi douăzecișiuna de luni care tocmai se spălaseră
pe picioare
în apa aia de ploaie
și pe acelea le strânsesem, chircindu-mă-n noapte,
te-am cam dorit
Mădălina
aș fi băut gândul tău crud, sânul tău, până
când, te-ai fi hrănit tu cu mine.