Cine suntem şi de unde venim? Acestea sunt doar unele din întrebările la care au încercat să răspundă diferitele sisteme religioase care au coagulat, de-a lungul timpului, istorisiri despre creaţie şi univers, despre creator ca unica forţă intervenţionistă în ceea ce am putea numi marea aventură a creaţiei, despre fiinţa umană şi raportările ei la tot ceea ce există în univers de mai bine de 13,8 miliarde de ani. Pe un drum paralel, a înaintat şi filosofia, cu o abordare mult mai elaborată, mai pragmatică şi mai puţin naivă. Sub semnul unei zodii mult mai ingrate, ştiinţa, de multe ori blamată şi pusă la colţ de autorităţile clerice, a încercat să ofere şi ea, la rândul ei, soluţii aceloraşi dileme, în cel mai pragmatic mod cu putinţă, uzând de mijloace raţionale, matematice, cu un caracter indubitabil. Dacă religia şi-a păstrat, de-a lungul timpului, ancorele teologice specifice legate de aceste mari întrebări, ne referim în speţă la conceptele dezvoltate pe larg în cărţile sacre, ştiinţele pragmatice au înaintat pe un drum sinuos, cu tatonări, ezitări şi chiar poticneli. Toate aceste ezitări ale ştiinţei în a oferi răspunsuri paradigmei creaţioniste (sau, mai pe larg, în cercetarea cu mijloace obiective a universului în care trăim) au dus de multe ori la naşterea unor noi întrebări, unor noi concepte, unor noi direcţii în cercetarea ştiinţifică. Acest parcurs ezitant a avut, aşadar, un caracter efervescent, pur productiv. Direcţiile greşite au fost abandonate, cele noi exploatate în amănunţime, făcându-se uz atât de mijloacele matematice, cât şi de cercetările practice şi de observarea cu mijloace specifice, de natură să ducă la obţinerea unor răspunsuri pragmatice, obiective, reale. Aspectul sinusoidal al acestui parcurs s-a atenuat în timp. Piesele de puzzle au fost puse cap la cap, pe măsură ce s-au aflat răspunsurile mult căutate. Începând cu postulările lui Isaac Newton, de la mijlocul sec. XVII, generalizate în ceea ce s-a numit legea atracţiei universale, şi terminând cu cele de la începutul acestui an, mă refer, desigur, la descoperirea undelor gravitaţionale primordiale, putem spune că am traversat o epopee ştiinţifică nemaipomenită. De la începutul acestei epopei fantastice şi până astăzi, când fizica cuantică reuşeşte să aşeze cele mai dificile piese ale acestui uluitor puzzle, parcursul ştiinţei a fost unul încununat de reuşite.
–
În opinia larg acceptată de ştiinţă, apariţia universului cunoscut se datorează celui mai fascinant eveniment pe care ni l-am putea imagina vreodată în istoria creaţiei, şi anume momentul T0, „marea explozie”, Big Bang-ul. Printre multele întrebări legate de acest moment, cu siguranţă impresionant, s-a aflat şi aceea referitoare la modul concret în care, acum mai bine de 13 miliarde de ani, universul nostru, cu miliardele lui de galaxii, şi-a tras sevele din marea explozie primordială. Aceasta s-ar putea explica prin certa existenţă a unei particule de dimensiune subatomică, particula Higgs, sau bossonul Higgs, cunoscută drept „particula lui Dumnezeu”. Tocmai această particulă subatomică, de dimensiuni infime, dar deosebit de densă, ar avea proprietate de a conferi masă particulelor elementare. Astfel s-ar putea explica și nasterea universului dintr-un mugure primordial, care este posibil să fi stat la baza aceastei ţesături galactice fantastice în care ne regăsim, şi noi, astăzi. După o vânătoare acerbă a acestei ipoteze, astăzi se poate certifica cu o probabilitate de 99,9999 % existenţa și comportamentul particular al bossonului Higgs. O probabilitate de altfel destul de scăzută, în raport cu dimensiunea conceptuală a acestui posibil adevăr, a acestei posibile piese de puzzle, a cărei prezenţă a fost „identificată”, cu marja respectivă de eroare, la începutul anului 2012. În ultimii ani, fizica cuantică continuă să impresioneze prin ipoteze, dar mai ales prin rezultate. Menţionăm aici Teoria M și Teoria stringurilor, care ar explica natura intrinsecă a tot ceea ce există la ora actuală în univers, dar şi evidenţa existenţei unei infinităţi de universuri, aşadar a unei infinităţi de matrici cosmice. Descoperirea undelor gravitaţionale primordiale, la începutul anului 2014, reprezintă un alt moment de cotitură în completarea puzzle-lui creaționist. „Marea explozie” este considerată drept generatoarea undelor gravitaţionale primordiale care, începând de atunci, au modelat matricele de tip „Spaţiu-Timp”, sau, mai bine spus, au creat premisele aparitiei universului material, asa cum il cunoastem si noi astazi. Timpul şi spaţiul s-au născut aşadar datorită momentului primordial T0, Big Bang-ul, de atunci, universul aflându-se într-o continuă formare şi expansiune. Certificarea acestui adevăr, prin descoperirea în anul 2012 a bossonului Higgs, dar şi prin aceea a undelor gravitaţionale primordiale, conferă puzzle-lui creaţionist o formă tot mai compactă. La ora actuală, fizica cuantică are de răspuns şi altor întrebări, una, de o importanţă covârşitoare, ar fi cu privire la momentele premergătoare Big Bang-lui, dar şi cu privire la mecanismele interne care au generat acest eveniment.
–
În ciuda acestor mari întrebări, dar, mai ales, a răspunsurilor oferite până acum de fizica cuantică, mulţi fizicieni, printre care am menţiona pe binecunoscutul fizician Stephen Hawking, sau pe Peter Higgs, teoreticianul după numele căruia s-a şi numit celebrul bosson, pun serioase semne de întrebare cu privire la existenţa lui Dumnezeu şi a actului creaţionist. În ciuda adevărurilor fantastice cu privire la univers, cu privire la momentul T0 al naşterii lui, sau al fantasticei epopei cosmice care se scrie de mai bine de 13 miliarde de ani, voci importante ale fizicii contestă implicarea divină în creaţie, trecând sub vedere grandoarea copleșitoare a spectacolului creaţionist, așa cum este redat el de fizica modernă.
–
Povestea creaţionistă este una fantastică tocmai prin amploarea şi frumuseţea ei. Tot ceea ce există în univers se datorează, cel mai probabil, unei minuscule particule care are proprietatea de a conferi masă particulelor elementare. Undele gravitaţionale primordiale, care au creat primele matrice de tip Spaţiu-Timp, îşi au originea într-o fantastică explozie petrecută acum mai bine de 13 miliarde de ani. Materia, aşa cum este ea cunoscută, se poate explica uzând de teoria stringurilor, de „dansul” particulelor subatomice, de aşezarea lor unică. În plus, gama posibilităţilor de a orândui aceste stringuri este practic infinită, fapt ce ar pune un serios semn de întrebare asupra unicităţii elementelor acestui univers, dar şi a singularităţii universului în sine. Toate aceste fantastice adevăruri s-ar putea acum aşeza în faţa unei certitudini entropice, conform căreia totul se află în continuă uniformizare şi „degradare” în univers. Şi atunci, oare cine susţine acest extraordinar de inteligent „mare plan” al creaţiei? Care este sursa acestei fantastice realizări, care este universul cunoscut nouă, şi cum reuşeşte să se susţină el realităţilor entropice? Toată această înţelepciune să fie, de fapt, o mare întâmplare? Poate această întâmplare să continue să susţină şi astăzi, uzând de legi fizice şi matematice aproape de perfecţiune, întregul univers, şi poate miliarde de alte universuri? Aceste întrebări legate de frumuseţea creaţiei, şi, mai ales, de resorturile ei, vor rămâne, deocamdată fără răspuns. Ştiinţa este prea aprigă, în rigorile ei, de a îmbrăţişa vreun adevăr al religiei, care, deşi este evident, nu este, deocamdată, şi demonstrabil.
Poezii, proză, articole diverse 