”Cântecele frumoasei Addo” – volum câștigător

Sunt foarte mândră de ultimul meu volum de poezie în vers clasic, ”Cântecele frumoasei Addo”, câștigătoare la Râmnicu Sărat, al marelui premiu al Festivalulului Titel Constantinescu, pe anul 2018.

Reclame

Lumina mea…

Lumina mea

(Nunților neîntâmplate)

Îmi pare că miroase-a coronițe
Că-s iasomii pe jos și-n aer, aur
Iar eu, gândidu-mă pustie, plaur,
Mă încâlceam în ale vieții ițe
Căci tu, mergeai, cu plugul, la crăițe
Mi te serveau cu vin și vindecare
Îți mai dădeau, din mers, o sărutare
Te mângâiai cu părul lor de vițe
Eu te iubesc, și nu mai știi de mine
Miroase-alunu-a nuntă cu o altă
Izbitu-te-ai de mintea mea înaltă
Ca o mireasmă dulce, de la crine,
Să vii în casă, cina îți e gata…
Și îmi plec capul, coronița cade
Pe-un coș de mere ca niște monade
Pe care le-am visat, de-o viață-n alta.
Dacă voiești, te las să dormi în șură
Ți-oi spune noapte bună, pe la ceas,
Cu sărutarea mea-apăsându-te pe gură
În timpul care încă ne-a rămas…
Să nu visezi la alta și-n lumina
Ce-o să rămână-n lampa cu uloi
Să ne visezi, de nuntă, pe-amândoi
Culci capul iar pe paie ca rugina…
Rugină-i dorul meu și e alama
Dar încă sunt frumoasă, și te chem
Dar tu te-afunzi n-al dragelor blestem
Și nu mă iei de-acasă, de la mama.
Și iar te chem cu pleoapa ruginită…
M-oi naște înc-odat, cu tine-n paie,
Mai stăi în șura noastră, azi, bălaie
Căci mâine o să-ți dau cârnaț și pită
Îmi pare că-mi e dulce coronița
Miroase-a cai de nuntă și a tină
A nins, și-i frig, acuma în străină
Lumina mea, mi-am uns cu ea portița.

În graiuri

În graiuri

Pare-mi-se că răsare soarele pe câmpul meu
Pașii de sub răsărituri desenat-a Dumnezeu
Cu un plic cu aur de-apă și cu vin de adăpare
Roșu, alb și chiar și verde își ținea în strana mare
Pe sub cruce trece craiul cu oițele cu miei
Pașii lui sunt zvon de milă, cum mai sunt alți Dumnezei,
Și eu care nu-s nimică, doar o limbă mult prea veche
Mai ascult cu bate toaca, în biserica străveche
Mă dezic de rău, de hribă, de suflările bătrâne
Și ascult cum plânge mielul, sus, în munte, pe la stâne
Poate pe la mini prin palmă n-o să treacă lumea asta
Țin pe frunte Dumnezeii fericirea și prăpasta
Sunt doar mielul de o lună care-așteapă să-l răpună
După moarte, ce să facem, însurâm c-o fată bună
Pe la Mine-n casă udă maica mea prosopul viu
Și-o să-mi țineți chipul iarăși în inuțul argintiu
Și-o să-mi dați mireasă dulce, pe la oăchii miei cei goi,
Să-mi închideți poarta bine, cu pământ și cu trifoi.

Dar de-o fi să treacă osul dincolo de plâns și cruce,
Să nu mă uitați pe Mine, de veți fi la o răscruce
Râde albul pe mătase și ștergaru-i mâni` sfânt
Un măslin se unduiește ca un Crai de pe pământ
Iară eu, grăirea veche, ce pe dânsul Sus îl știu
Să mi-L țineți în iubire, sus, în cerul foarte viu!

Sânzâiana

în spusă clasică…

Sânzâiana, poamă dulce, ce te-ai copt în casă scumpă
Nu mă mai răni, frumoaso, îmi faci plânsul să-mi irumpă
Tu ești demonul plăcerii și un drac în piept îmi țin
Să îmi zică doar de tine, de păcat și de venin
Sânzâiano, hai la stână, să te culc pe straiul mieu
Să ne vadă numai luna, fără dar de Dumnezeu
Sânzâiană, hai în leagăn, legănatu-te-au trei stele
Și cu Sfântu-Pătru-n casă, l-ai ținut, afară,-n ele
Te iubesc, mireasă demon, mai frumoasă decât vântul
Cât ești de frumoasă știu doar luna și pământul
Șuie-ți spun, cum șuierat-a lacrima în ochiul drept
Și de te iubesc în iarbă, sunt și prost, și-un înțelept,
Legăna-s-ar iarba asta, pe sub sânul feciorelnic
Și îi spun la Babă Nană să nu-mi zică de pomelnic
Hai cu mine-n mănăsire, coperă-ți sânii de rai
Lasă-ți verdele să-ți steie, coperit de voal și strai
Și iar mâni, când vin la tine, să mă ții în pomii uzi
Că nu te-oi avea pe tine, ploaie-n lan și-n cucuruzi
Că ești blestemată tare, Sânzâiano, boală rea
Ca să moară pentru tine-ntâiul trup ce te-o avea
Tare-i spartă crucea asta, să iubești o fericire
Cu un sân cum para moale, ce te-aruncă în iubire
Tu ești Dumnezeia Vieții, mort i-acela ce te-o țâie
Că ești prea frumoasă, fato, vis de aur și lămâie
Te cobori la tot bărbatul, nimeni nu îți e ursit
Doar așa îți scapi de mire, o pleca nepedepsit
Dar te-oi lua, mă, fato, uite, de mireasă-n noapte asta
Ca să fie iar bărbatul și să-i fie iarăși coasta;
Evă dulce, Evă moale, mult mai mândră decât Eva
Plouă iar cu lacrimi, moale, de trei ore, oareceva…
Te-oi iubi, în paie, -n șură, și cu sânul o să-mi știu
Visul de durere aspră ca în carne să te țiu
Sânzâiana, tu, frumoasă, ești mai mândră,-înfrântă, pusă
Ca o pradă al plăcerii, îmi ții inima străpunsă
Și te-înnec în leacul zilei, să te știu numai a mea
Să nu mă omori, femeie, fii-ț-ar mila-n carnea ta!
Și de nu ți-oi fi eu mire, de nu voi avea frumosa
Tot prin Eve, ev de Eve, fi-vor lumii, curioasa!
Te-o reinventa un demon sau din carne, Dumnezeu
Straie de plăcere dulce îți va fi veșmântul tău
Să te-mpartă, ispitito, până o trăi pământul
Cu bărbatul tău de mâni să-ți ții bini legământul
Te-ai ascuns, ca o leoaică, azi în sfânta mănăstire
Până când ea însăși, ploaia, îți va fi păcat și mire
Plouă-ntruna peste lume, plouă iar pe ochii reci
Că nu te-am avut, frumoaso, și că te-am lăsat să pleci
Tare-i aspră crucea asta, să-ți primești nefericire
Cu un sân ca para moale, ce te-adună în sfințire
Nu o să te iau pe tine, ci pe carnea mea te-n-moi
Până când sub-infinitul se va împărți cu doi;
Așa este tot poemul, cine-i oare Sânziana?
Poate-odată scriu de dânsa și-un derviș și Iliana
Nu mai spune, măi poete, de-întâmplări și de povești
În curând va fi zăpadă, din instanțele cerești…

De crai

De doruțu mieu voroavindu-ți

un fel de rochie de mătase, foșnind, foarte albă, scrâșnindu-se
și tu 
măruntă-mi părei` ascunzită` în ea
desculță și pe vârf de picioare mai lungi cu mătasea împiedicându-te
s-a făcut târziu și ne-am iubit foarte mult
dă-mi un pic de zăpadă să-ți văd gura desculță și umedă ca fântâna ierilor`
și în dorul amieu` stâmpărându-te`.

De crai

Cu cheiuța de ieriu ți-am descâlcit sufletul
amaru și geru` iera, prin fioace nu găseam lacătu` păntru cheie, să mă prinză de tine
se înziua bine 
se frângea colacu` în două-n cuptior
pe mâna mea ierai, îți țîneam tare mijlocu`, ochii miei,
zîuă
noapte și zîuă iară 
în tînierime ieșisă un soare, mama nu îngăduia ca pe tine să-o am. 

Dară eu un craiu ierăm, de la munte,
și te luam sus, îți dădeam țîie oaia și stâna
mugeu lupii și brânza se îmbrânza`, să înăsprea,
și galbenu` în colb strălucea
Nevastă-mi erai.

Miresme

Noaptea cerul e parcă mai parfumat și mai roșu
o ardere care nu se vede
– doar alocuri
a stelelor;
noaptea e neagră e neagră e neagră
totuși e negru
nu a mai plouat de un veac;
îți spuneam că din pământ se ridică o liniște mare
ca fumul din focul iscat de pe vreascuri
de tata;
cu pușca vânam amintiri ca pe niște păsări fugare;
desparte-mă, draga mea, iar dragostea va arde
se va purifica atunci jos pe pământ
ca lemnul trosnind, cu frunzele lui încă verzi și foarte vii la atingere
în grădina de sub soarele veșted și-ascuns
cu nuc;
noaptea e neagră e neagră e neagră dimineața pune pe ea femeia bărbatului
să ne mutăm acum într-o altfel de pace
să ne mutăm într-o pace
una largă, ca o hăinuță care costă prea mult/ parcă îi vine copilului mare la mânecă
să nu ne mai vedem niciodată
îndepărtează-mă
dumnezeu pesemne e o amintire a binelui; copiii pesemne
ei nu visează la nimeni în brațe
doar plâng
așa cum hohotesc eu, draga mea dulce
dacă te uiți înapoi;

dacă îmi așez acum sufletul
în părul tău dulce

cu mine, mireasma

și-atât.

Poem rustic

Să spun un fel de la revedere
ori
nu
ce spui, țăranule,
pe câmpie potârnichile au început să cânte încă de dimineață
o săgeată de soare s-a oprit pe crengi ca să zacă
așa cum o fac boii în dreptul adăpătoarei ce dă pe afară.
m-aș întinde în ierburi cui o să-i pese că înfloresc acum florile câmpului
soarele bate sus ca un pendul imens și singuratic cine să se mai gândească
știi că te-ai născut urlând jos pe iarba plină de sânge
și vei ieși din viață tăcut ostenit ca dervișul
ca și cum n-ai fi avut apă
pentru gâtlejul tău
de om
pus la juguri la tot felul de cazne
ce rost să mai aibă cumpăna cana plină de apă din care te zvânți
așa cum se liniștesc
și
animalele
mânate de sete și câini
ca să nu se piardă de turmă
dar are tot rostul, pentru că oamenii ăștia buni sunt mai frumoși decât lebedele
o eternă îmbrățișare este vocea caldă a mamei
mama este lebăda nașterilor
ori
pântecul care te-a purtat și născut.
Nu știu prea bine de ce caii sălbatici par mai frumoși decât ceilalți
în vis îți țin fața eu sunt iubita ta cu gânduri de mure
posibil, omul este o stea mereu liberă, mereu scânteietoare,
pe pământ,
suntem oamenii care aleargă liberi și nu se supun.
să nu spun așadar un la revedere, țăranule, ci să mă întind între ierburile acestea umede
omul este o cununie aleasă a gândurilor lăsată din Eden,
ce zici, țăranule, cum e holda,
ori poate nu ți-au ajuns astăzi grânele ca să umpli cu ele capătul drumului, ori brazdele negre
să mai încolțească nițel niște grâu în dedesubtul pământului…
am în mână niște talanți nu știu la ce trebuiesc
sunt de la mama din mână,
oasele ei moi sunt aurul care m-a născut în mileniul cel fără necazuri,
îți spun
în piept îi port glasul
nu-i risipi, nu-i risipi, nu-i risipi, strigă aurul gâtului, îți sunt vrednice urmele picioarelor care au rămas peste holde
pesemne dumnezeu are nevoie de ei nu o să îi risipesc
ci
o să fac din ei pâine moale și păsări.