Încă mai trăiesc, îmi privesc cu disperare adâncă mâinile, şi ele îmi spun că încă trăiesc. Da, pot să îmi închid ochii şi să privesc viaţa cum o fac orbii, pot simţi nedefinitele pânze ale durerii. Şi dacă doare, încă trăiesc, nu-i aşa? Spune-mi tu, cel cu care nu am vorbit de mai bine de un veac şi jumătate, da, cu siguranţă că atunci am vorbit ultima dată cu tine, pe atunci nu se inventase încă telefonia, musai că ultima dată când am vorbit cu tine a fost faţă în faţă, înţelegi bine, m-a lăsat memoria, sau poate că e felul ei de a mă proteja, trasând tuşe nedefinite peste ultima noastră întâlnire. Poate că e mai bine că nu mai ştiu circumstanţele ei. Am uitat de mult cum era când visam, îl ţin bine minte, ultimul vis, era despre noi, eram rezemaţi amândoi într-un cireş, copii fiind, cu hainele ce ne rămăseseră mici, anulând cu tinereţea noastră evidenţa desenelor roşiatice ce poposiseră şi pe mânecile hăinuţelor, desene cu cireşe care, de altfel, fac cinste mare oricărui copilandru. Cum spuneam, în vis stăteam amândoi sprijiniţi pe câte o ramură de cireş, impasibili la orice s-ar fi petrecut în jurul nostru (un nor albăstrui, un graur pofticios, vecinii, furnica ce se chinuia să traverseze dâmburile cu garofiţe), sporovăind cu gurile pline. Eh, cât timp a trecut de la acel vis, nu te-am văzut de atât de mult timp încât acel vis banal pe care l-am avut cu noi doi, copii fiind, este amintirea cea mai concretă despre tine, despre cum era să fim împreună. Şi totuşi încă mă simt tânără, mult prea tânără, încă îmi port părul în zulufi şi buzele mi le pictez cu roşu, încă sunt tânără, mult prea tânără, încă mai trăieşte tinereţea alături de mine, ca în acel vis despre noi copii, şi eu la fel, alături de ea, ne ţinem una alteia companie şi în acest veac umed şi trist ca o zi mohorâtă. Îmi aduc aminte bine cum ne-am cunoscut. Pe atunci aveam doar 6 ani, la modă erau pălăriile cu boruri largi şi rochiile lungi, da, mama purta aşa ceva pe atunci, ţin minte rochia ei albă, creponată, care îi scotea în evidenţă talia subţire, strânsă în corset. Întotdeauna intra în sala de bal numai cu piciorul drept, nu am întrebat-o niciodată de ce. Ştiam că mi-ar ascunde adevăratul motiv, dintr-un capriciu foarte feminin şi intim, până la urmă. Am îmbătrânit mult fără tine, dar tinereţea mă ţine încă de mână. Nici nu mai ştiu ce vârstă matusalemică am acum. Am uitat, poate nici nu e un amănunt atât de important, nici acum, şi nici nu va fi vreodată, într-un viitor oarecare. Nici nu îţi mai ştiu zâmbetul, fotografii am destule, dar zâmbetul tău, cu care tu erai atât de zgârcit a îl împărţi, doar uneori, în rest, ştiu, ştiu ce frumos era când îmi zâmbeai… Ne-am despărţit acum un veac şi jumătate, pe vremea aceea nu se inventase telefonia, şi totuşi în acest răstimp nu cred să se fi scurs mai mult de 1000 de zile, şi nu e un paradox. E o certitudine matematică, sau mai bine zis, una care ţine de domeniul fizicii, ştii, timpul curge altfel pentru mine de când ai plecat… Mai mereu sunt tristă, mă ofilesc pe zi ce trece, fără a da prea multă importanţă acestui lucru. Mă surprind în oglindă că nu mai ştiu cui aparţine acel chip cu zulufi, buzele ascunse sub rujul roşu, nu mai ştiu cine este această femeie, care este sensul devenirilor ei, şi mai ales cui trebuie să ofere aceste deveniri, spaţiile goale dintre secunde… M-am schimbat, nu mă vei mai regăsi la fel, ai avea mult de furcă să mă faci să zâmbesc, sau poate nu, poate simpla ta prezenţă mă va trezi din această amorţire şi va risipi tristeţea ca pe o firavă floare de câmp, ca pe seminţele ei purtate de vânt. A trecut mai bine de un veac şi jumătate în mai puţin de 1000 de zile, aşa a fost viaţa mea, oare crezi? Mă gândesc acum cât de înţeleaptă voi deveni până îmi voi încheia parcursul pe acest pământ, câte veacuri voi mai aduna până când nu voi mai fi… Sper totuşi să nu fie aşa, şi dacă vei veni, o să mă sting tânără, îmbrăţişările noastre vor topi alte 1000 de zile în doar o săptămână, voi reveni aşadar la adevărata mea vârstă, cea din certificatul de naştere. Nu, nu sunt tristă acum, e doar o stare de tranziţie, o moleşeală primăvăratică. De fapt, sunt fericită, am adoptat ieri un căţel, de fapt e o ea, şi i-am pus numele Hope. Tatăl meu o cheamă întruna: „Vino aici, Hop”, iar când eu aud de Hop râd pe înfundate, amuzant, nu? Vezi că ţi-am trimis pe poştă un talisman, să faci bine să îl ţii aproape, altfel m-aş supăra. Şi tu? Când vii în ţară? Mi-e dor de parcă nu ţi-aş mai fi zâmbit de un veac şi jumătate, de parcă nu ţi-aş fi gustat glasul de atunci, şi chiar mi-e naz că nu mai ştiu cum a fost ultima noastră întâlnire. Sper să mi-o amintesc până când vei reveni, dacă nu, să mă ierţi, domnule cireşar.
***
Nu știu de ce nu ai crescut tu, Takita, la cei douăzeci și unu de ani ai tăi. Pari… O să mă cheme Nhor dacă spun cum pari tu. Și se întâmplă așa poate pentru că în mâini ții mereu măcar o minge de plastic de la automatele cu jucării, dacă nu o figurină din ceramică albă, cu mustățile verzi și ochii triști și adânci, așa cum sunt uneori ciuturile de pe cer din care scapă în toamnă ploile lungi, interminabile (fapt oarecum prea puțin semnificativ), așadar un moșneag cu o bonetă roșie acoperindu-i ochiul stâng, ridat, îmbătrânit, care poate deosebi însă fiecare copil care își dorește vată de zahăr sau orice altceva neapărat mai dulce sau mai ușor. Poate toate se întâmplă astfel pentru că te joci, la fel de ingenios ca o tânără pupilă, cu toate darurile pe care le primești de la automatele cu jucării, poate cu ceva încă mai ușor decât tine, pe sub norii ce niciodată nu vor primi numele de Nhor, ca al meu, cel din care curge, în primăvară, ultima zăpadă. Știi tu?
Takita plânge acum. A murit o pasăre mare, albă, aproape de ea (foarte aproape), un om mare a luat-o și a îngropat-o ca pe mirese. Așa a pățit pasărea, nu avem putința de a lăsa acest adevăr deoparte.
Takita nu știe ce sunt fluturii, deși aproape toți fluturii o cunosc foarte bine. În cei douăzeci și unu de ani pe care i-a purtat la fel de demnă ca o foarte mică Anastasia, nu a văzut niciodată nici măcar un singur fluture. Unul nevăzut și-a făcut culcuș în pupila ei și de acolo a privit toți ceilalți fluturi vreme de douăzeci și unu de ani. Takita se îngrijește de fluturele numit fluturașul, eh, așa îl numește ea, în plus, ne vine cam greu să spunem, s-a învățat să clipească mai des, ca să îl ocrotească sub pleoapa ei delicată. Cât despre sufletele mărunte ale fluturilor, ele plutesc mai diafan decât puful care învelește păpădiile, însă nu prea avem voie să vă spunem exact cum, ne-ar certa salcâmii și ar înflori acum, în prag de iarnă, când până la Crăciun vor fi fost doar câteva săptămâni. Cât despre fluturaș, a aflat Takita, era unul orb, ochiul stâng i s-a dus la Dumnezeu care l-a prefăcut într-un mic arbore, cu frunzele ca din hârtie de orez, încărcat de fructe amărui-acrișoare, în care stau ghemuite semințele și, cum știm deja, din ele vor germina spiridușii cu genele purpurii. Așadar, cam așa s-a întâmplat cu fluturașul nostru. O veche vioară, păpuși, ceramică albă, pânze, șevalete și pensule, toate din abundență, zăpăcesc și cel mai fidel fluture, sau cei mai fideli, mă rog. Fluturii. Mai mulți fluturi. Of. De acum ne vine cam greu să mai povestim. Așadar mergem mai departe cu păcatul omisiunii.
Takita se pregăteşte acum de plecare. De fapt, acum îşi încalţă pantofiorii. Cu celălalt ochi rămas, fluturaşul o priveşte cu teamă. E roşu, Takita? Este roşu, pantoful? Takita este totuşi o infantă de 21 de ani, cataramele pantofiorilor s-au rupt de mult. Sau nu ştim noi? Credem că nu. Sigur ne înşelăm. O privim din nou. Părul ei ondulat îi atinge umerii mici, oare nu ţi-ar şedea mai bine cu zulufi ca florile de măr rubiniu, dragă Takita? Da, există pe undeva meri cu florile de rubin, sau, mă rog, purpurii ca rubinul, nici Nhor nu o ştie pe asta prea bine. Takita, tu ai părul roşcat? Tu eşti fata cu părul roşcat, tu, Takita? Nici acum nu primim răspunsuri. Poate ele vor veni mai târziu. Sau poate nici măcar când povestea Takitei va fi săvârşită.
Takita păşeşte acum pe prima treaptă. Ai zice că e oarecum mirată, spunem aceasta din cauza privirii rotunde, dar nu, e doar puţin speriată. Şi gata. Uite-o. A urcat deja în tren. Tot acest peisaj de fier poate părea puţin claustrofobic, însă, jurăm, aceeaşi mirare în ochii Takitei, voalată în spatele unei temeri inexplicabile. Hăinuţa ei ponosită, ochii din care au fugit fluturii, lăsându-i mari, albi, ca fata să nu perceapă neprielnicul. Aşa. Acum misterul a fost elucidat. Acum ştim unde se ascundeau fluturii. A rămas doar Orbul. Fluturele orb. Fluturaşul. Doar baretele roşii păstrează încă intactă vederea Takitei, asta până se vor rupe şi ele de tot.
Fluturii nu au voie să danseze în vagoanele ca nişte caramele cu preferinţe claustrofobice. Dar gata, haideţi să o mai privim puţin. Părul roşcat îi ajunge la umăr. Ceea ce ar fi vrut să pară o rochie, mult prea largă, ponosită, îi ajunge până deasupra gleznelor. Acum ochii ei au luciri de cafea ori de toamnă înnourată, pribeagă, şi, ştiţi, chiar este o dimineaţă ca de toamnă târzie, deşi se apropie Crăciunul. Nu ţi-este frig, Takita? „Puţin. Doar foarte puţin.”, răspunde ea.
Ishitu o priveşte o secundă şi se apropie de ea. A observat-o într-o secundă – ochii ei, acum cafenii, privirea rotundă, mirată. Şi gata. A şi prins-o în braţe. Descoperă talia subţire. Dar nu asta este cu adevărat important. Sărutul. Câteva secunde. Şi din baretele roşii, sângerii, se strânge o mare roşie, sângerie, care îşi cheamă înapoi fluturii, ca să îi dăruiască Takitei privirea brună şi îmbrăţişarea tandră a lui Ishitu.
Poezii, proză, articole diverse 